Alegi între a te pierde pe tine sau a-l pierde pe celălalt

tatoo
Când dragostea se naşte în tine, ea tinde să trăiască acolo spre nesfârşit. Nu are limite, leac sau scăpare. Se adânceşte în suflet încet, uşor, fără să-i observi mrejele. Ţi se revarsă în sânge picătură cu picătură, îţi mângâie noaptea pielea cu degetele, te îmbată cu emoţii şi senzaţii până când reuşeşte să-ţi încurce gândurile asemenea unui ghem din ghearele pisicii. Nu-ţi muşcă buzele moi, dar ţi le înfierbântă de dorinţă, nu te loveşte vizibil, dar câteodată te doare atât de tare încât îţi simţi pieptul sângerând; nu te zgârie cu unghiile ei, dar rănile pe care le lasă sunt atât de lungi şi dese pe ventriculii inimii încât bandajele nu-ţi mai ajung; e tandră în gesturi, dar crudă în decizii căci îţi cere să alegi între a te pierde pe tine sau a-l pierde pe celălalt.
În fiecare dimineaţă, când lumina zorilor se iveşte la fereastră dispare în adâncul tău ca şi când nu ar fi existat niciodată şi stă acolo pitită, pe sub amintiri vechi şi dureri uitate până când noaptea se lasă din nou. E atât de şireată iubirea – de când se naşte, ea iubeşte mai mult luna decât soarele. Ce ciudat! – şi iubirea iubeşte. Mi-a spus că lumina soarelui îi distruge frumuseţea şi farmecul; dacă oamenii ar vedea-o în miezul zilei, nu i-ar înţelege pasiunea. Doar întunericul îi şlefuieşte strălucirea şi îi dă curajul de a se apropia de el.
În noapte, iubirea nu are limite, frâie sau capăt. E peste tot în tine – în priviri, şoapte, gânduri, atingeri; curge, suspină şi tresare la vederea lui. Nu-ţi vrea doar trupul. Ea vrea pielea ta, mintea, sângele, oasele, vocea, pulsul, nebunia ta. E crud, e inuman să i te opui, dar trebuie. Altfel, rişti să te consume până la epuizare. Căci, Doamne, numai iubirea poate să te facă să te simţi mort şi viu în aceeaşi secundă…