Anii trec, ei lasă praf în urmă şi mult dor

anii trec

Anii trec, ei lasă praf în urmă şi mult dor.

Cu toţii purtăm în suflete un alt suflet pe care l-am întâlnit cândva. Unii avem puterea să recunoaştem, alţii o ascundem după zâmbete şi rutina zilei. Însă, niciodată nu ne întrebăm cât de greu poate fi sau câte suflete cară un om în interiorul său. Încă nu înţeleg de ce o cruce pe care o porţi în ascuns se crede a fi mai uşor de cărat ca una ale cărei lacrimi se văd pe faţa omului…pentru că a purta în tine o dragoste nemărturisită, neîmplinită, este o cruce pentru om. Şi braţele acestei cruci îţi cuprind atât de tare inima şi sufletul încât cu fiecare zi ce trece vei respira mai greu, vei zâmbi mai puţin, până când nu vei mai crede în dragostea ta. Şi nimic nu ucide sufletul ca sabia celui care renunţă la iubire.

Dragostea este, adesea, un salt uriaş ce desparte două suflete de pe tărâmuri diferite şi puţini sunt cei care au curajul să sară. Unii nu o fac din frică, alţii dintr-un orgoliu prostesc. Unii pentru că nu cred că este dragostea care o merită, alţii pentru că şi-au pierdut speranţa. Oricare ar fi motivul din spatele acestei reţineri, orice dragoste, chiar dacă abia mai vlăguieşte, merită o încercare din partea noastră. Este de preferat să fii omul care regretă ceva ce a făcut decât laşul care şi-a păstrat mâinile curate. Prea multe iubiri nu se împlinesc pentru că spunem prea repede “nu” şi prea târziu “da”, pentru că alegem să îl purtăm pe celălalt în gânduri şi nu la braţele noastre. Încă suntem orbi şi nu vedem că această teamă de eşec este doar o treaptă spre măreţia iubirii, că dragostea le surâde celor care au curajul de a se arunca în gol şi de a-şi asuma ceea ce simt.

Regretul de a nu fi trăit o iubire în complexitatea ei se va transforma într-o pace lăuntrică doar atunci când ai făcut tot ceea ce ţi-a stat în puţintă pentru ceea ce simţi. Doar atunci când ai avut curajul să rupi tăcerea buzelor tale, să rosteşti numele ce-l porţi în suflet şi să lupţi. Pentru dragostea ta trebuie să lupţi în fiecare zi. Şi îţi vei da seama că trebuie să te opreşti atunci când va sosi aceea dimineaţă in care va trebui să lupţi şi pentru dragostea celuilalt. Atunci va fi momentul să pui punct şi să te împaci cu tine. Pentru că ştii că ai făcut tot. Pentru că nu putem înlocui iubirea celuilalt cu dragostea noastră.

Anii trec, ei lasă praf în urmă şi mult dor. Îl mai ştii pe acel bărbat pe care nu l-ai văzut de câţiva ani, dar de care îţi aduci aminte la fiecare ploaie?! Acum nu mai sunteţi iubiţi, nu sunteţi nici duşmani, ci doar doi străini purtând amintirile celor ce aţi fost cândva. Doar tu ai rămas aceeaşi. Farmecul tău constă în puterea de a te opri înainte de a fi prea târziu. Pentru tine. Pentru noi.

Ne pricepem mai bine să căutăm dragostea decât să o păstrăm

fbb5b731d8cc15301a8b431dacc19009
Unii oameni caută dragostea o viaţă întreagă şi nu au şansa de a o întâlni decât probabil tangenţial, alţii o găsesc după ani de căutări peste mări şi ţări străine sau poate chiar sub nasul lor. Dar ce se întâmplă cu oamenii care găsesc fericirea înainte de a fi pregătiţi pentru ea? Pentru că timpul nepotrivit nu vine doar prea târziu, ci şi prea repede. Şi mai ales ce te faci cu dragostea după ce ai prins-o de un picior, ca să nu-ţi mai scape?

De mici suntem îndemnaţi să atingem succesul, să ne găsim calea în viaţă, chiar fericirea, dar ce trebuie să faci după ce ai gustat din toate aceste bunătăţi? E ca în filmele romantice cu happy ending, în care doi oameni tineri şi frumoşi au în sfârşit curajul de a fi împreună sărutându-se pătimaş în aeroportul unde ea era pe punctul de plecare, doar că cele 120 de minute se terminau odată cu sărutul lor. Ce se întâmplă după, nici regizorul nu cred că ştie…

Toţi vrem o dragoste nebună – nebună, doar a noastră, egoistă şi pătimaşă şi cred că suntem nefericiţi pentru că ne pricepem mai bine să căutăm decât să păstrăm ceea ce am găsit. În drumul nostru ne place să scotocim printre oameni, suflete, frunze şi gânduri, să ne amăgim de propriile aşteptări, să suferim pentru iubiri care nu ne merită, să aşteptăm ceva ce nu mai vine niciodată. Ne place să fim mai mult vânători decât vânat şi cum ai putea să întâlneşti dragostea când nu accepţi să fi prada ei? Câteodată, secretul în a găsi este să încetezi să mai cauţi pentru că atunci când ceri cel mai puţin de la viaţă, vei primi cel mai mult.

Când dragostea te-a găsit ai învins doar într-o luptă, iar ceea ce urmează după este războiul pe care şti că l-ai câştigat doar la sfârşitul vieţii, dacă ai reuşit să păstrezi aceleaşi braţe puternice în jurul gâtului tău. Când ai găsit dragostea, nu te afli la sfârşitul căutărilor, ci la începutul regăsirii de sine, iar lupta pentru păstrarea ei este mai complicată decât însăşi căutarea.

Dragostea asta este ca o pasăre frumoasă, dar răsfăţată. Ştie că ai nevoie de frumuseţea ei, dar ştie şi ea că trebuie să-i cânte cuiva. După ce reuseşti să o prinzi sau ai norocul să se oprească exact în cireşul din faţa casei tale, nu o poţi păstra în colivie pentru că s-ar simţi prizonieră în braţele tale, nu poţi să te prefaci că o ignori pentru că s-ar simţi neglijată, nu poţi să o alungi cu mătura pentru că ţi-e indispensabilă sufletului. Nu poţi decât să o laşi să zboare de câte ori vrea ea, dar să-i dai mereu motive să se reîntoarcă la tine. Cred că aşa păstrezi ceea ce deja ai câştigat.