Dragostea e un fel de v-aţi ascunselea, doar că între două inimi

vati
Nu caut bărbatul perfect pentru că m-ar plictisi îngrozitor. Dar caut un om bun care să găsească în mine sentimente care nu ştiam că există, lucruri pe care alţii nu le văd dincolo de machiaj. Îl vreau pe acel bărbat care să aibă curajul de a înceta să plutească pe marea mea pentru că e mai comod şi mai uşor să-ţi uzi doar vârful picioarelor; îl doresc pe acel bărbat care să îndrăznească să-şi scufunde trupul şi inima în oceanul meu fără frica de a se îneca, fără ezitarea de a descoperi frumuseţi nebănuite a căror existenţă nu se întrezăreşte la suprafaţa apei. Pentru că până la urmă, dragostea, la fel ca războiul este un act de curaj, de răzbire, nu a lumii exterioare, ci a omului din tine. Nu poţi găsi iubirea după care tânjeşti dacă n-ai curajul şi forţa de a o căuta. Chiar şi atunci când se află sub nasul tău, ea trebuie descoperită ca şi cum s-ar găsi la kilometri depărtare de tine. Dragostea e precum femeia, îi place să fie dorită, demascată de ea însăşi, căutată. Ca un fel de v-aţi ascunselea, doar că între două inimi.

Provoc bărbatul să mă iubească atât de tare încât întrebările pe care le avea până acum să se transforme în şiroaie de răspunsuri ce-mi curg pe coapse, contopind nevoia de mine cu frica de a recunoaşte. Vreau să mi se înfăţiseze în cale din întâmplare într-o zi de mai, pe aleea cu cireşi sălbatici, iar în ochii lui albaştri să sclipească norocul de a ne fi întâlnit. Şi atunci, nu va trebui să-i cer nimic pentru că-mi va da totul, nu voi fi nevoită să-l mint pentru că-mi va înţelege privirea. Vreau ca el să-mi ia în braţe dorul de a aştepta ceva ce ştiam că nu mai vine şi să-l mângâie spunându-i că acum totul e bine pentru că el a sosit în sfârşit. Vreau un bărbat care îşi acceptă slăbiciunea şi nu o ascunde, pentru că acolo unde ea se iveşte, îi voi oferi forţa mea, iar viceversa va fi impulsul fericirii noastre.

Pierduţi prin mulţime, să-l privesc de la depărtare şi să ştim în tăcerea noastră că el este al meu şi eu sunt a lui, iar lumea să-şi continue foşnetul nebun fără să ne deranjeze dragostea. Să fiu frumoasă nu pentru că m-am îmbrăcat cu rochia mea preferată, ci pentru că mă iubeşte el, iar asta se reflectă în zâmbetul meu. Să-mi deschidă fereastra camerei în care ne-am petrecut noaptea şi dimineaţa să ne trezească cearceafurile mototolite; pe masa unde-mi pregăteşte el micul-dejun, să găsesc trei trandafiri mov, rupţi din grădina noastră pe care îi plantasem primăvara trecută. I-aş mulţumi cu un sărut lung şi apăsat şi aş începe să dansez prin bucătărie fredonând o piesă jucăuşă, iar el mi-ai completa versurile pe care niciodată nu le reţin…

Dacă l-aş găsi, l-aş iubi, iar asta mi-ar fi de ajuns.

Pasiunea este haos şi foame. Foamea de celălalt

inel
Un bărbat nu uită niciodată femeia pe care n-a putut-o avea, la fel cum o femeie nu uită niciodată un bărbat care i-a stârnit interesul, dar pe care l-a refuzat din orgoliu. Şi de aici începând, cu cât e mai interzisă dorinţa, cu atât e mai aprigă pasiunea. Respinge-mi iubirea, şi-am să te doresc mai mult, s-ar spune.

Pasiunea şi jocul plăcerilor vine înaintea dragostei. Fără ea toate iubirile ar fi liniştite, nopţile dormite, iar gândurile ar fi line. Poate aşa ne-am găsi pacea. Dar am rămâne goi. Şi-atunci de ce ai accepta să trăieşti mai puţin decât o viaţă a pasiunii?

Pasiunea este haos şi foame. Foamea de celălalt. Ea stă ascunsă în noi, în sângele nostru, clocoteşte asemenea unui vulcan. Se naşte fără dorinţa de a fi explicată, înţeleasă şi se sfârseşte atunci când cuvintele vor să o demaşte. Pasiunea ne arată gustul furtunilor fiindu-i indiferent ce îi oferă celălalt; ea creează, înflăcărează şi distruge. Se manifestă ca o febră în miez de noapte, te istoveşte, îţi uzează mintea.

Doar un om care a deschis uşa infernului poate înţelege că încercarea de a distruge pasiunea din el este pe atât de zadarnică, pe cât de ridicolă. Ea nu cunoaşte logica raţiunii, nu se ghidează după alfabetul minţii; nu poţi decât să o ignori atunci când nu o poţi controla sau să-i negi existenţa atunci când nu o poţi accepta.
Sunt şi pasiuni tăcute, care ard mocnit, dar grăiesc mai tare decât toate iubirile strigate în gura mare. Sunt acele pasiuni care s-au consumat de mii de ori în priviri înainte de a ajunge pe buzele îndrăgostiţilor.

Toate pasiunile, vizibile sau cel mai adesea ascunse, sunt lumânări ale căror flăcări te vor arde în cele din urmă. Cu cât încerci să le stingi, cu atât mai multă cenuşă îţi vor lăsa în suflet. Şi chiar dacă uneori această flacără doare sau sfâşie sufletul cu unghiile ei, fără ea am fi doar corpuri goale, domolite, nişte camere moarte. Pentru că unde-i durere este şi viaţă.