Alegi între a te pierde pe tine sau a-l pierde pe celălalt

tatoo
Când dragostea se naşte în tine, ea tinde să trăiască acolo spre nesfârşit. Nu are limite, leac sau scăpare. Se adânceşte în suflet încet, uşor, fără să-i observi mrejele. Ţi se revarsă în sânge picătură cu picătură, îţi mângâie noaptea pielea cu degetele, te îmbată cu emoţii şi senzaţii până când reuşeşte să-ţi încurce gândurile asemenea unui ghem din ghearele pisicii. Nu-ţi muşcă buzele moi, dar ţi le înfierbântă de dorinţă, nu te loveşte vizibil, dar câteodată te doare atât de tare încât îţi simţi pieptul sângerând; nu te zgârie cu unghiile ei, dar rănile pe care le lasă sunt atât de lungi şi dese pe ventriculii inimii încât bandajele nu-ţi mai ajung; e tandră în gesturi, dar crudă în decizii căci îţi cere să alegi între a te pierde pe tine sau a-l pierde pe celălalt.
În fiecare dimineaţă, când lumina zorilor se iveşte la fereastră dispare în adâncul tău ca şi când nu ar fi existat niciodată şi stă acolo pitită, pe sub amintiri vechi şi dureri uitate până când noaptea se lasă din nou. E atât de şireată iubirea – de când se naşte, ea iubeşte mai mult luna decât soarele. Ce ciudat! – şi iubirea iubeşte. Mi-a spus că lumina soarelui îi distruge frumuseţea şi farmecul; dacă oamenii ar vedea-o în miezul zilei, nu i-ar înţelege pasiunea. Doar întunericul îi şlefuieşte strălucirea şi îi dă curajul de a se apropia de el.
În noapte, iubirea nu are limite, frâie sau capăt. E peste tot în tine – în priviri, şoapte, gânduri, atingeri; curge, suspină şi tresare la vederea lui. Nu-ţi vrea doar trupul. Ea vrea pielea ta, mintea, sângele, oasele, vocea, pulsul, nebunia ta. E crud, e inuman să i te opui, dar trebuie. Altfel, rişti să te consume până la epuizare. Căci, Doamne, numai iubirea poate să te facă să te simţi mort şi viu în aceeaşi secundă…

Anunțuri

Când Doamna Raţiune îşi reîntâlni Inima

3cee886f3341e3a067f9e1dab4e71d5e
Era într-o seara de noiembrie târzie cu străzi tăcute şi stejari adormiţi. Vântul rece pătrunse tăios colţurile întunecate ale clădirilor alungând orice vietate în ascunzişuri. Un şoarece de câmp, maroniu, cu părul zbârlit şi codiţa retezată, îşi ascunse inima hoinară în subteranul unei parcări pustii. Câte o rafală de vânt crud izbea cu valul său pungi albe, goale de maşini negre, luxoase. Domina liniştea întunericului când clinchetul unor tocuri negre se auzea din spate. Paşi îndrăzneţi, de aceiaşi lungime şi intensitate, călcau elegant, uşor, strada gri, pavată cu mii de palme de piatră netedă. Se zărea din umbra depărtării o siluetă, nu prea înaltă, ce purta o pălărie din satin cu dantelă neagră ascunzând buzele rozalii, cărnoase. Cu fiecare pas, corpul din spate îşi contura liniile dezvelind un trup fără cusur învălit de un palton lung până la genunchi, de culoarea rubinului, ce lăsa în urmă arome de iasomie tânără. Mănuşa de catifea plumburie a mâinii drepte căra greutatea unei genţi de piele, ce conţinea multe dosare şi hârtii semnate.
Silueta păşea puternic, dar elegant, sfidând parcă grosimea întunericului, fără frică, încrezătoare. Doar ridurile ochilor ascunşi în noapte trăda o uşoară oboseală. Era ea. Rafinată în mişcări, uşoară în atingeri, dar cu mintea rece. Îi plăcea cruzimea realităţii, se hrănea din raţiunea conştiinţei şi aplica impecabil regulile lumii. Trecuse un deceniu de când renunţase la sentimente. Îşi ignoră strigătul surd al inimii zi de zi până când o slei de puteri şi tăcu. Acum purta în ochi dreptatea raţiunii abandonându-se goală în braţele ei. Avea 32 de primăveri în părul negru şi sute de nopţi îşi oglindeau singurătatea în ochii ei de căprioară. Leoaică, conducea cu putere săli de sedinţe şi oameni, dormitorul ei fiind de fapt biroul din centrul oraşului, de la etajul doi.
Călcând pavajul de piatră în ritmuri măsurate, ajunse lângă o bancă de la marginea parcului care se intersectase cu strada pe care venise. Lângă bancă, pe coji de seminţe şi ţigări fumate pe jumătate, stătea pitită, ea. Hainele îi erau mizerabile, rupte, pline de pâmânt uscat, pielea îi era zgâriată, pe mâini stăteau desenate cicatrici vechi, iar murmurul glasului abia vlăguia de istoveală. Atenţionată de respiraţia grea, sacadată, Doamna Raţiune se opri în dreptul ei, ţinându-şi pantofii cu vârf ascuţit alineaţi orizontal cu iarba uscata. Fără vreun cuvânt, se uită lângă banca. Atunci, cea de jos îşi întoarse faţa plânsă şi o privi pe Doamna în ochi. Se recunoscură după prima respiraţie aşa cum adversarul simte prima mişcare a duşmanului. Erau ele, din poluri opuse plămădite, blestemate de viaţă să-şi ducă destinul în acelaşi corp – Inima şi Raţiunea.
Doamna nu avea găuri în pantofi, dar era goală pe dinăuntru, uscată. Raţiunea îi era doar ambalajul. Inima şi-o negase în trecut când îşi interzise vehement să-l iubească pe el. Îi era acru de bătălia eternă a celor două, aşa că alese să-şi abandoneze sentimentele crezând că-i va fi mai uşor dacă va decide stăpânul sub care va trăi. Dar se înşelase amarnic. Se transformase într-un robot cu pantofi de lac şi rochie de dantelă. Elegantă în mişcări, dar rece în atingeri. Nu permitea nimănui să o iubească în noapte. Dorea să fie fericită din existenţa-i obiectivă. Dar nu reuşi. Văzându-şi inima chinuită de atâţia ani de însingurare, înţelese că variantele extreme nu aduc niciodată împlinirea, ci calea de mijloc o face. Îşi luă Inima în braţe, o ascunse sub căldura paltonului şi o ţinu aproape de piept preţ de câteva minute. Li se păru mare întâmplarea că se găsise după aceşti ani şi hotărî să încerce iertarea. Au stat zeci de minute de vorbă pe aceea bancă, iar la final şi-au strâns uşor mâinile. Convenise ca Raţiunea să nu fie atât de dreaptă şi exigentă, iar Inima să mai stingă din flacăra pasiunii pentru el. Deşi antagonice, aveau să trăiască armonios în restul vieţii, căci au aflat că liniştea uneia stă în fericirea celeilalte şi viceversa.