De ce ne doresc bărbaţii?

dcb5493556350536f16eb819387ae250
Am auzit motive variate şi pestriţe printre domnii noştri când vine vorba de femeia pe care şi-o doresc. Şi n-ai putea primi din partea lor răspunsuri atât de numeroase dacă nu am fi noi cele care să le oferim posibilitatea de a-şi dori ceva din partea noastră.

Primul motiv pe care aş fi tentată să-l invoc ar fi înteligenţa. Zău, că n-am întâlnit un accesoriu mai sexy, mai sclipitor ca o minte de Einstein pe tocuri de 12 cm. Totuşi, din cele constatate trag concluzia că ar fi mai realist să debutez în acest articol cu primul şi adevăratul motiv pentru care ochii unui bărbat se opresc asupra unei femei – fizicul. Oricât am încerca să facem pe intelectualii şi moraliştii, ambalajul contează şi impresionează. Desigur, nu atât de mult precum cadoul (sau cel puţin aşa ar trebui să fie), dar contează şi atrage. Şi lui Doamne – Doamne îi plac femeile frumoase (altfel nu le-ar fi plămădit), darămite bărbaţilor. Deci, nu-i prea putem condamna. Totuşi, nu frumuseţea în sine bulversează bărbatul, ci carisma femeii. Sunt multe dame care îndeplinesc standardele frumuseţii, dar nu emană nimic, n-au un farmec personal. Ori bărbaţii sunt atraşi de expresivitate, de gesturi feminine, graţioase, de atitudine. Spre deosebire de frumuseţe care se moşteneşte, ici colo retuşată de cosmetice, carisma unei femei se dobândeşte pe parcursul vieţii.
Iar când vorbim de corpul unei femei, bărbaţii cu siguranţă se gândesc la formele noastre. Foarte rar mi-a fost dat să aud vreun bărbat zicând că şi-ar dori o slăbănoagă, o femeie-umeraş, care se clatină la prima adiere de vânt. Din contră. Ei vor trupuri pline, cărnoase, care trezesc senzualitate şi sexualitate. Este greşită concepţia propagată în societate – nu trebuie să fi somaleză ca să placi unui bărbat!

Mai sunt şi acei bărbaţi pe care îi întărâtă înteligenţa unei femei, uneori dobândită din cărţi, alteori din viaţă. Cum ai putea să rezişti unei feline rafinate, pătrunzătoare în vorbe şi ageră în mişcări? Inteligenţa copleşeşte şi stârneşte admiraţie. Cred că este cea mai frumoasă bijuterie, cu atât mai mult cu cât nu o poţi cumpăra şi nu oricine poate să o posede. Cât despre bărbaţii care preferă femeile proaste şi frumoase – mint şi se mint! Poate o noapte, două merge ulciorul la apă, dar pentru o viaţă întreagă, nici vorbă! Un cap frumos şi plin de tărâţe, tot a gol sună oricâtă mascara ai folosi.

Există şi o categorie de bărbaţi cărora le plac femeile mereu îmbrăcate după ultimele tendinţe ale modei indiferent că li se potrivesc sau nu, solărite, veşnic machiate, siliconate, cu fuste scurte şi unghii false. Cred că pentru aceştia cel mai greu de privit este atunci când femeia înainte de a se pune la culcare se spală pe faţă, se demachiază şi se dă jos de pe tocurile de înălţimea munţilor. Lor le plac femeile îmbunătăţite. Unde natura n-a dăruit, suplineşte tehnologia. La polul opus, sunt acei bărbaţi care-şi doresc o femeie pentru naturaleţea ei, pentru imperfecţiunile ei care în lumina dimineţii sunt cizelate de soarele zâmbăreţ. Pentru aceşti bărbaţi, o femeie cu părul ciufulit, în pijama albastră cu măgăruşi, nemachiată decât cu propriul zâmbet, este tot ce-şi doresc în miez de noapte.

Cât despre banii unei femei…mărturisesc că am întâlnit mai rar un bărbat care să recunoască negru pe alb că şi-ar dori o femeie pentru banii sau statutul ei. Probabil este mai ruşinos să fi întreţinut decât întreţinută.

Sunt şi acei bărbaţi care te doresc doar pentru simplul motiv că nu te pot avea. E mai puternică dorinţa stârnită de o interdicţie decât însăşi realitatea de a fi cu o femeie. De aici tragem concluzia, că ispiteşte şi domină femeia care creează iluzia şi nu cea care oferă concretul unui bărbat. Poate pentru că iluzia feminină este singura care corespunde imaginaţiei masculine.

Cu toate acestea, n-am auzit ni-cio-da-tă un bărbat care să spună că ar tânji după o femeie pentru slăbiciunile ei, pentru sufletul ei ruinat, că tot ceea ce şi-ar dori este să o vindece….

Pledoaria unei femei

d52a1d61ce25e9c6f121a7a67ad41238
Despre femei se pot spune multe.

Că ar fi complicate, dar puternice, că te cuceresc cu un zâmbet ştrengăresc, însă îţi retează avântul de cuceritor cu un cuvânt tăios, că te-ar ademeni cu senzualitatea lor, dar te lasă bosumflat cu un număr de telefon în mână (dacă eşti norocos).
Dar îţi spun eu cum sunt de fapt femeile – suntem ca un pian. Trebuie să apeşi atât pe clapele minţii, cât şi pe cele ale sufletului ca să-ţi cântăm o simfonie în miez de noapte. Seducem trupurile, însă ne place să iubim sufletele. Ne place să ne dăruim doar bărbaţilor pe care îi iubim. Suntem create a fi fidele dragostei. Ne incită lucrurile pe care nu le putem obţine uşor. Ne atrag bărbaţii libertini, nesupuşi voinţei dragostei pe care vrem să-i îmblânzim. Şi nu suntem doar frumoase, suntem carismatice, emanăm emoţie şi pasiune prin toţi porii noştri. Avem puterea să trăim extazul şi agonia în aceeaşi secundă a vieţii şi să dăruim aceste sentimente celui de lângă noi. Aparţinem unui suflet atât timp cât suntem lăsate să fim libere. În cele mai intense nopţi, primăvara şi deopotrivă, iarna, pot trăi în inimile noastre sub acelaşi cer. Suntem în multe feluri în acelaşi timp. Am minţi şi ne-am minţi dacă am spune că azi am fost doar fericite. Nu! Azi am fost de toate. Suntem lumină şi foc, curaj şi pasiune, strălucire şi farmec Putem fi cucerite cu săruturi, cuvinte şi multă imaginaţie. Însă, sunt sigură că săruturile nu ajung. Or fi trupurile noastre fragile în bătaia vântului, dar în bătaia vieţii rezistăm mai eroic ca tancurile în plin război. Tocmai de aceea, noi nu luptăm, ci cucerim! Şi noi nu vrem eroi, martiri, vrem doar bărbaţi care în ceas de noapte să ne topească cu braţele lor puternice toate gândurile copleşitoare. Vrem ca cel de lângă noi să simtă ceea ce trăim, nu ceea ce gândim. Suntem atât de schimbătoare în noi înşine încât azi nu mai regăseşti în noi femeia de ieri tocmai de aceea nu trebuie să fim înţelese, ci acceptate să fim. Şi uneori, ne este mai mult dor decât iubim, iar atunci când întâlnim faţă în faţă persoana după care tânjim, zecile de discursuri din nopţile albe şi toate gândurile ce le-am cusut până în zori de zi parcă nu-şi mai găsesc putere şi rost să străbată buzele noastre; asta se întâmplă, nu doar pentru că ne-a amuţit limba la vederea ochilor ce atâta dor le-am purtat, dar pentru că sufletele noastre nu se exprimă în cuvinte, ci vorbesc tăcând. Şi da – practicăm terapia prin shopping care chiar are efecte. Este minunat cum o rochie roşie sau o pereche de pantofi poate transforma femeia de lângă tine în putere, pasiune şi senzualitate! Iar când parfumul unei femei întâlneşte destinul, viaţa este fermecată!

Sunt anumite lucruri în viaţă pe care le primeşti gratis, precum soarele, aerul, vântul, însă pentru dragostea unei femei trebuie întotdeauna să munceşti. Nici o iubire adevărată n-a rezistat lângă un bărbat care a considerat că i se cuvine. Nu e suficient să cucereşti o femeie pentru o zi când tu vrei să o păstrezi toată viaţa lângă tine.

Un altfel de eu: 31 de constatări până la vârsta de 25 de ani

life
1. Deşi te simţi bătrân, asta nu te face şi înţelept.
2. Cu cât înveţi mai mult, cu atât îţi dai seama de fapt ce puţine lucruri cunoşti.
3. Dacă n-ai avut şansa să-ţi cunoşti partenerul măcar în perioada studenţiei, se va întâmpla mai greu după ce ţi-ai luat un job şi munceşti 12 ore pe zi, iar seara eşti mult prea obosit/ă să mai socializezi.
4. Dacă în timpul studenţiei ieşeai în oraş 6 nopţi din 7 zile, acum abia dacă mai mergi de 2 ori pe lună la o cafea/bere.
5. Cu cât înaintezi în vârstă, cu atât îţi cresc standardele pe care trebuie să le îndeplinească o fată/un băiat ca să te cucerească, deci, vor fi tot mai puţine persoane care să corespundă cerinţelor.
6. Bunica zice că suntem la vârsta la care alegem ce ne place în materie de parteneri, dar pe urmă vom culege ce rămâne dacă nu ne hotărâm odată.
7. Una este să fi îndrăgostit şi alta să iubeşti. Ideal ar fi ca cele două să coexiste faţă de aceiaşi persoană.
8. Nimeni nu-ţi spune că dacă alegi un anumit tip de facultate, ajungi să dormi în pat cu cărţile în detrimentul bărbaţilor/femeilor.
9. Că este foarte important pentru liniştea sufletului să-ți asculți inima şi nu mintea, dar sunt puţine momentele când avem curaj să facem asta.
10. Că nu aduce anul, ce aduce clipa.
11. Că un simplu dans sau sărut cu băiatul/fata din aceea noapte de vară se poate transforma într-o mare iubire sau doar într-o dragoste platonică.
12. Că nu suntem invincibili emoţional oricât de puternici am părea din exterior.
13. Deşi ai mulţi prieteni pe facebook, în viaţa reală sunt puţini cei care ţi-ar întinde o mână de ajutor la nevoie.
14. Că îţi pare nespus de rău pentru lucrurile pe care nu le-ai făcut şi care nu se vor mai întoarce niciodată.
15. Pragul de 30 de ani ţi se înfăţisează ca sfârşitul vieţii, deşi, dacă priveşti în jur constaţi că sunt mulţi oameni care au supravieţuit acestei vârste.
16. Pentru ce-i care nu ne-am născut pui de Einstein, munca şi perseverenţa sunt singurele arme care pot compensa ceea ce natura nu ne-a oferit.
17. Că există o lege a compensaţiei care deşi nu apare expres în codificările noastre, ea funcţionează; Se spune că Dumnezeu atunci când a creat lumea, a dăruit fiecărui om după cerinţa sa, 24 de talanţi de diferite feluri. Altul a cerut să i se dea 10 talanţi de aur, 10 talanţi de sănătate şi 4 talanţi de iubire, altul a vrut numai talanţi de aur s.a.m.d. Niciunul n-a ştiut să ceară un număr egal de talanţi din aceeaşi valoare crezând că aurul este cea mai importantă bogăţie. Pilda aceasta vrea să ne demonstreze că trebuie să ceri de la Dumnezeu să-ţi dea nici prea mult, nici prea puţin pentru că echilibrul este singurul drum pentru o viaţă liniştită.
18. Iubirea fără respect şi prietenie n-are fundaţie solidă.
19. Că nu putem accepta decât dragostea pe care credem că o merităm şi nu cea care ni se oferă.
20. O persoană frumoasă, inteligentă, dar fără caracter, păleşte.
21. Când vei muri nu va mai conta diploma de hârtie ascunsă în dosarul prăfuit, nici maşina de fiţe din garaj sau statutul tău financiar, ci vor conta oamenii. Dacă ei contează la sfârşitul vieţii, n-ar trebui să conteze şi acum?
22. Cu mâncarea şi dragostea pe care le oferi unui câine, poţi creşte un copil orfan.
23. Să preţuim fiecare clipă petrecută cu cei dragi atâta timp cât mai sunt în viaţă.
24. Dacă vrei să-ţi renegi demonii, îţi vei pierde şi îngerii.
25. Că timpul este cel mai bun medicament pentru rănile sufletului. Zi de zi îţi şterge durerea până când rămân doar gândurile frumoase. Iar apoi, vei trăi doar din amintirea unei amintiri ce a fost cândva.
26. Nu-ţi poţi alege sentimentele; poţi doar să le ignori.
27. În noapte vei face ceea ce simţi, dar când dimineaţa va veni, vei face ceea ce este corect.
28. Dacă viaţa ar fi aşa de uşoară şi simplă cum ne-o dorim, am muri cu toţii de plictiseală. Dar aşa cum e acum, avem şansa să trăim în fiecare zi.
29. Când vei avea destul curaj, să-ţi aduni minutele de viaţă care ţi-au mai rămas şi să le trăieşti fără să-ţi mai fie teamă.
30. Trebuie să-ţi găseşti un iubit/iubită care să te privească în lumina dimineţii ca pe o magie.
31. Nu vei fi fericit decât atunci când vei înceta să lupţi împotriva vieţii care vrea să se întâmple.

Dacă doriţi, puteţi completa lista. În acest mod, învăţăm lecţii de viaţă pe care nu le găsim în cărţi sau pe stradă, ci doar în propria-i experienţă.

Clişeu cu iz de literatură şi dor de vară

Gândurile astea sunt tare cochete. Se topesc în cuvinte care îmbracă mii se rochii. Unele poartă tristeţea şi amărăciunea sufletului, alte lovesc şi dor ca un pumnal, dar sunt şi cele care se îmbracă în fericire, brodate cu puţin extaz. Pentru tipare de rochii cusute din cuvinte felurite, vă recomand cu căldură să vizualizaţi ţinuta aleasă de invitaţii mei – alb, negru sau colorat, codimentat cu suflet!

mada

Special guest – Solaris

De zile întregi plouă mocnit(halal iarnă) iar între zi şi noapte e doar o diferenţă de nuanţă(la propriu). După fiecare paragraf din cartea DE CITIT îmi aloc un moment ca să-mi înlătur din minte Lacustra lui Bacovia şi senzaţia de plumb. Resimt răceala descoperirii lui, senzaţia sumbră că semănăm, mila. Certitudinea că semănăm, resemnarea.
La scurt timp după, m-a fascinat Blaga şi transcendenţa luminii. Mi-am zis că-s paradoxală şi mi-am pus întrebări. Apoi am ştiut că-s om. Apoi…
…Azi nu mai ştiu exact ce ştiu. Prin urmare, m-am aliniat lumii şi vreau să devin ”om mare”, cu jobul lui( obligatoriu ”serios”), la casa lui şi toată suita de pronume posesive.
Am blamat la fiecare colţ de stradă, cu fiecare gând, cu fiecare privire ironică amestecată cu compasiune clişeul iar acum, când îmi izbesc cu violenţă fruntea de cel mai mare dintre ele mă scot cu forţa din mine ca să pot înainta. Şi înaintez! Cu paşi străini dar cu voinţa mea.
Unii numesc stadiul acesta, invocând argumente verosimile, responsabilizare. Poate dacă nu mi-aş simţi mintea vuind mereu, aş putea să stabilesc pentru fiecare dintre concepte un câmp lexical, aş putea veni cu propriile-mi argumente. Asta după ce am argumentat care dintre teorii mi-ar putea furniza liniştea. Da, funcţionez pe baza argumentării în cascadă.
Bizareria e că n-am nevoie de o revelaţie sau de zile de meditaţie pentru a-mi găsi echilibrul ci de o zi de vară. De o noapte caldă în care să citesc la lumina lămpii pe balcon şi să-mi intre fluturi în cafeaua caldă. De o dimineaţă în care să mă trezească soarele, puţin după răsărit. În care să simt că este lumină şi căldură pentru a alimenta orice vis.
Vara-mi pare mai îngăduitoare cu visătorii. Ziua e lungă, ai timp de planuri, de bifat liste. Ai timp să te impiedici în reverii, să cazi, să-(ţi) revii (la realitate). Rănile se vindecă mai uşor. Ai timp de minute în care să crezi în atemporalitate.
Da, vara sunt simplă. Probabil, nu-n sensul bun, ci-n sensul banal( sau ăsta-i sensul bun?!). Da-mi asum. Că-s fericită!
Iarna e anotimpul pragmaticilor. Încerc să o accept. Deşi-mi lipseşte căldura. De orice fel!
În fiecare dimineaţă simt cum cenuşiul sapă cratere. Ştiu că de cele mai multe ori le adâncesc. Mai sunt şi dimineţi în care întrevăd o rază de soare. Atunci merg în urma mea şi-mi acopăr urmele.

Iarna este o femeie rănită

38551c921fd4c9fff9e71f81b0f1c7fb
Îi displăcea alcoolul. O ardea pe interior. Dar într-o seară monotonă, întâlnise într-un bar de jazz un tip înalt, brunet, îmbrăcat într-un costum de-un albastru persan; încrezător şi uşor misterios în privire comandă cu un aer galant, pentru femeia cu mănuşi negre, un pahar de whisky. Ea, zâmbind cuceritor, îşi lipi buzele rozalii de peretele rece al paharului şi gustă elegant. Apoi, îşi muşcă buzele uşor, roşindu-le, şi adulmecă încet tăria; era un whisky bâtrân cu nuanţe de vişină amară – puternic şi dulceag. După câteva înghiţituri simţi cum corpul i se învăluie în căldură, iar gândurile tumultoase i se linişti. Demult nu-şi mai auzise mintea tăcând. Simţea că pluteşte în neştire. Îi plăcea. Pierzându-se în sine, oprise lupta ce o ducea pentru câteva momente şi respiră liberă – de ea şi propria-i raţiune.

Se lăsă în voia muzicii şi în braţele domnului galant. I se şopti la ureche vorbe dulci, siropoase. Ea îi răspundea cu o gropiţă în obrazul drept şi ochi sclipind, iar la final, când se hotărî să plece, a fost rugată să mai rămână. Şi atunci ea îi spuse calm, resemnată, că nu mai poate să rămână niciodată şi pentru nimeni, că alese cândva să nu plece decât în zori de zi şi că lumina dimineţii îi ştirbi sufletul. Cu vorbe reci şi nici o clipire de gene, îi povesti domnului cum nişte ochi căprui rupse barbar, în bucăţi infinite, inima-i tânără de atunci şi o împrăştie fără urme în văzduhuri înalte. Dacă ar fi ştiut, le-ar fi cerut ochilor căprui să-i lase rămăşiţele măcar în sânul mării. Apa i-ar fi spălat durerea, iar valurile ar fi cusut-o înapoi, întreagă. Acum, era doar minte rece, într-un corp femeiesc, fără pasiune în priviri, ci doar delicată în gesturi. Îşi agăţase sufletul de draperia turcoaz şi-l lăsă zile în şir în bătaia soarelui. Vroia să-l usuce de sentimente.

I-a mai mărturisit că atunci când sufletul ţi-e sfărâmat nu te poţi apuca de construit din nou decât dacă te-ai regăsit, că nu poţi oferi unui om dragoste dacă ai pierdut-o cândva, că nu poţi iubi râuri când tu, de fapt, eşti marea. Şi i-a mai spus că o inimă poate fi recliclată doar atunci când o mai ai, dar acum, ea are în sinea ei doar o iarnă ce nu se va încălzi nicicând, oricâte flăcări ar cuprinde-o…

Bedtime stories

1486650_782029275157488_1265349679_n
by Blossom Blue

Nu de puţine ori mi-am dorit ”să cresc mare”. Să am responsabilităţi. Casă, masă, copii, serviciu. Să am prieteni de familie. Să conduc lumea ( mea, mică).
Nu de puţine ori m-am trezit cu noaptea în cap, căutându-mi locul (evident, nu în pat), nesimţindu-mă capabilă nici măcar de cei mai mici paşi. Am renunţat la mulţi ca aceştia (şi la multe şi mai şi), refugiindu-mă în aşternuturile mult mai puţin confortabile ale minţii. Am îndepărtat papucii care trebuiau încălţaţi dis-de-dimineaţă, am înlocuit lumina cu apropierea pleoapelor, am scăpat de zgomotul lumii, izolând orice percepţie ce venea de dincolo de uşă- vocea mamei, ringtone-ul telefonului, sunetul aparatului de cafea, ştirile de la tv… M-am pierdut cu faţa spre propria-mi persoană minţindu-mă frumos: “ Nu are rost”. Am fugit până şi de tine. M-am ascuns. Te-am privit căutându-mă şi am tăcut. Am sfârşit lumea. Am făcut cerul una cu pământul.
Însă nu de puţine ori mi-am dat seama că ceea ce azi e un bob de mazăre, mâine poate fi un pepene “mare şi frumos”. Oricâte hambare de pepeni încă mai umplu la ceas de seara, ştiu că primul sac de mazăre este pe jumătate gol.

Îl ura şi-l blestema. Îi era mai uşor aşa decât să accepte că a fost iubirea ei

b1f46153a3cff8a4fd4f8028f6c36954
Au trecut 10 ani prin poarta clepsidrei de la aceea noapte dintr-o ianuarie târzie; un deceniu tumultos de la ultima privire. Ei nu ştiau atunci că nu se vor mai întâlni niciodată şi că momentele în care se tachinau sau se luptau cu orgoliul celuilalt vor ajunge la capăt. Dacă soarta le-ar fi şoptit în treacăt că aceea noapte de ianuarie era sfârşitul ce nu începuse nicicând, poate cei doi tineri nebuni ar fi lăsat armele jos, iar inimile s-ar fi iubit fără oprelişte. Dar vezi tu, omule, vieţii îi place imprevizibilul, se hrăneşte din mândria noastră, dar mai ales, adoră să trezească la lumina zilei pasiunile ce dorm ascunse în întuneric.
Cândva ochii lor săgetau dorinţe arzând, dar azi, după atâţia ani de depărtare, îţi vine să te întrebi, oare cât de gros e peretele de gheaţă pe care timpul l-a ridicat între două priviri?! Mai poate un foc stins şi acoperit de praful timpului să reaprindă pasiuni uitate?! Ea şi-a folosit aceşti ani ai vieţii încercând să-l şteargă din gânduri, dar mai ales din suflet. Îşi păstrase frumuseţea exterioară, dar era pustiită în sinea ei. Arse în aceste mii de nopţi din nou şi din nou amintirile cu el până când îşi consumase fiinţa. Acum nu mai era nici înger, nici demon. Doar era, plutind în profana-i existenţă.
În momentele de agonie retrăia noaptea când îl văzuse pentru prima oară. Atunci, adrenalina îi injecta venele şi sângele începea să-i clocotească. Îl ura şi-l blestema. Îi era mai uşor aşa decât să accepte că a fost iubirea ei. Rememora încet cum îl zărise pentru prima dată rătăcit în mulţime. Îşi amintea că era un libertin dansând nebun în braţele muzicii care îl elibera. Şi-a fixat privirea uşor demonică pe el şi apoi a făcut un pariu cu sora conştiinţă şi cu fratele orgoliu, zicând: “ În seara aceasta eşti al meu, băiete!”. Îl cercetase aşa cum uliul îşi observa prada din penumbră. Îi observase mişcările şarmante, atitudinea de cuceritor, iar apoi îşi pregătise strategia, scoase armele şi porni la atac. Atunci, a dezvaluit puterea farmecului din ea, a descătuşat mrejele carismei şi l-a prins în ele ca pe un trofeu al seducţiei. Revedea mâna lui oprindu-se în părul ei de abanos, adulmecând uşor mirosu-i de iasomie dulce. Şi mai ales, îşi reaminti când el îi strânse viril mijlocul şi se lăsă înnebunită de muzică şi de ochii lui. A fost prima lor îmbrăţişare.
De cele mai multe ori în viaţă atingerile oamenilor i-au adus căldură, duioşie, i-au şters lacrimile, dar au fost şi acele atingeri care au adus gânduri negre, durere şi dor. El era aceea atingere. O îmbrăţisare i-a arătat că nu era invincibila care se credea, stăpână pe pornirile ei şi liberă în jocul dragostei. O îmbrăţisare a pierdut-o pentru totdeauna. Şi cum să-şi regăsească inima în el când Haos era numele lui?

Ea şi noaptea

b1cddd63a4c83df00f892399c1c797f6
Iubea noaptea şi profunzimea ei. Îi plăcea să-şi ascundă sufletul în mister şi să se joace cu reflexia lunii. Îşi trăia viaţa în întuneric aşa cum ceilalţi o făceau în lumina zilei. Avea voinţă, caracter, era chiar frumoasă. Şi ceea ce-l atrăgea la ea era faptul că nu încerca să impresioneze. Ea nu vroia să seducă. Ea vroia doar să fie – în întunecime. Niciodată nu-i sărută buzele rozalii în zori de zi căci îi interzicea să rămână în patul ei după orele 3 dimineaţa. Şi totuşi, nu-i cerea mai mult decât ea putea oferi. Îşi petreceau nopţi de vară, ploioase, în mansarda ei cu pereţi turcoaz şi perdele de culoarea untului. Umbra cireşului din faţa casei le mângâia trupurile goale şi istovite printr-o fereastră mare, iar vântul ce adie uşor îi răcori în miez de noapte; şiroaiele de vin de pe coapsele ei se prelingeau în noapte ca râurile lăsând dâre din aroma de muscat verde-gălbui pe pielea-i fină; tâmplele li se uniră încet într-un sărut al buzelor cărnoase, iar respiraţia le era greoaie, sacadată.
Cândva, un domn înalt, brunet, înfipse o săgeată în inima ei. Nu-şi iertă niciodată greşeala de a nu fi purtat scutul. Acum, ea îşi dăruia trupul în noapte, purtând mănuşi negre, dar niciodată sufletul. Nu reuşise să scoată săgeata, ci doar rupse o bucată din ea; durerea exista încă, acolo înăuntru, doar că timpul trecut reuşise să o adoarmă. Şi-atunci alese să trăiască în noapte. Îi era frică că realitatea dimineţii îi va retrezi durerea şi pasiunea care o răniră atât de tare cândva. Ştia în sinea ei că dacă se va arăta în lumina zilei, va reaprinde aceea dragoste care o consumase atât de mult. Era dragostea care-i ridică sufletul, iar apoi îl mistui. Aceea dragoste care o făcu să simtă în aceiaşi clipă a trăirii, atât bucurie, cât şi durere. Este vorba despre dragostea adevărată în care esenţa pasiunii se hrăneşte din însăşi durerea. Dar oare ar putea îndura şi îmbrăţişa din nou aceea dragoste?! Ar fi capabilă să suporte intensitatea extazului şi agoniei într-un singur sărut fără să-şi consume fiinţa?!
Aşa că-l accepta pe cel din noapte care nu cerea, nu întreba. El era o dragoste care-i liniştea mintea şi-i hrănea trupul. Îl aştepta purtând mănuşile negre şi era suficient atât

Femeia cu mănuşi negre

elegance-elegant-girl-glamour-luxury-favim-com-365505
Avea vreo 10 ani când aflase că Moşul cu nas roşu pe care-l aştepta cu fursecuri umplute cu ciocolată din bucătăria mamei era de fapt iubiţii ei părinţi care atâtea ierni şi-au jucat foarte bine rolul. Dezamăgirea nu ţinu mai mult de un minut. În sinea ei se confirmase micile bănuieli pe care le nutrea de acum un an. Intrase în camera de zi unde brăduţul argintiu stătea ţantos, îmbrăcat cu sute de steluţe şi fundiţe roşii, aducând în mânuţa ei grăsuţă un tablou mic, cu ramă albă, în care zâmbeau copilăreşte părinţii ei. Se aşeză pe covor, în faţa bradului, puse tabloul sub crengi şi zâmbi şi ea strengăreşte, iar gropiţa din obrazul drept îşi făcu apariţia. Se simţea matură, mai înţeleaptă şi chiar simţi un pic de răutate când se gândise că va spulbera visele colegilor de la şcoală care, puerili, mai credeau în Moşul. Dar simţise şi o satisfacţie când puse cadoul sub brad; avea 10 anişori şi acum era la rândul ei Moş Crăciun.
Nu se plânse niciodată de cadourile pe care le primea. Le deschidea cu o bucurie inimaginabilă. Îţi hrăneai sufletul cu fericire când o priveai cu câtă nerăbdare şi agitaţie rupea hârtia colorată de pe daruri cu degetele ei dolofane. Poate nu îi aducea Moşul în fiecare iarnă ceea ce-şi dorea sau avea nevoie, dar accepta, cu o iubire necondiţionată tot ce primea: portocale, pufuleţi învăluiţi în ciocolată, creioane colorate sau bomboane cu jeleu. Copilul din ea avuse şansa să întâlnească un Moş modest, cumpătat, care se rezuma la jucării şi cărţi şi care dorea să sădească în acel suflet tânăr bucuria sărbătorilor.
După ani, fetiţa cu cârlionţi şi ciorăpei croşetaţi din lână maronie, se transformă într-o tânără frumoasă, cu un păr de abanos, lung. Încă mai păstra în amintiri mireasma portocalelor decojite în Ajun de Crăciun sau ursuleţul somnoros pe care îl primise de la Moşul când avea vreo 6 ierni pe umerii ei firavi. Între timp, devenise femeie, dar mişcările şi zâmbetul ei trădau copilul care cândva credea neclintit în Moşul. Încă îi plăcea să se joace şi să danseze zburdalnic, doar că acum se juca cu dragostea şi dansa cu noaptea. Păpuşile din dulăpior erau nişte marionete umane pe care şi le achiziţionase, nu de la vânzătoare, ci de prin cluburi, de pe la serviciu sau de la semafor. În jocul ei se îmbrăca cu o rochie din dantelă roşie, mănuşi negre, de mătase, iar părul şi-l purta în valuri. Pielea-i fină îi emana un parfum de struguri care trezea simţurile ascunse în întuneric. În acest joc al nopţii pe care îl domina, cuprinsă de ispita necunoscutului şi jucăuşă, îşi aruncă mânuşile de mătase pe cearceafurile albe şi sufletul îi rămase fără scut. Atunci el, profitând de slăbiciunea clipei, îi fură liniştea inimii şi plecă cu ea în zorii zilei. Când răcoarea dimineţii pătrunse pe sub cearceafuri, pielea i se făcu de găină şi se trezi. Singură, căuta cu privirea prin golul camerei ceva. Se căuta pe sine şi a sa linişte. Erau dispărute şi jocul se sfârşi.
De atunci, femeia cu mănuşi negre îşi dorea cu ardoare să fie din nou fetiţa cu cârlionţi care credea în Moşul ca să-i poate cere acestuia, nu maşini, case sau iphone-uri, ci liniştea ce-i fusese furată în întuneric de el. Se jura că va fi mai bună, că nu se va mai juca cu marionetele, că va purta întotdeauna mănuşile negre.

În autobuz.

1481781_778809308812818_229590699_n

By Blossom Blue
Dimineaţă. Ceaţă. Cearcăne. Autobuzul aşteptat opreşte în staţie. Suntem trei, cu tot cu şoferul. Îmi caut locul, în capăt, neapărat lângă unul din geamuri. Deşi ajunsă la un fel de căldură, pielea mi se face de gaină. Mi-e dor de casă… E printre primele zile adevărate de iarnă, iar eu nu sunt, încă o dată, acasă. Preţ de câteva secunde, revine după ceva vreme, fluturele acela gigant, ascuns în stomacul pe care mi-l micşorează şi dilată în mod repetat. Se zbate, îl simt cum se zbate. Îi caut portiţa spre ascunzătoare la fel de repede. Cu degetele amorţite şi roşii, tastez un mesaj de dor, adresat mamei. Cât de sec pot. Cu punct la sfârşit. Nu vreau lacrimi şi în ochii ei. Parcă m-am mai uşurat… Bătăile aripilor se răresc, apoi le simt doar din depărtare, până ce, într-un final, se sting. Dar nu înainte de a face un ultim şi cel mai mare efort, în momentul când mama îmi răspunde, când mi se face şi mai dor. Totuşi, parcă a plecat… Nu?
Deşi de fiecare dată mi-e frică şi, în ciuda faptului că de abia aştept să treacă acele clipe, ele sunt piesele de puzzle care mă întregesc. Felia de pizza care defineşte cercul. Şnurul drept, şerpuit sau înnodat, dar care mă duce mereu acasă. Şnur care nu ar exista, dacă nu ar fi prins, înrădăcinat chiar, în locul în care am crescut, mai bine zis, în persoanele care m-au crescut.