Fill the blanks

Gândurile astea sunt tare cochete. Se topesc în cuvinte care îmbracă mii se rochii. Unele poartă tristeţea şi amărăciunea sufletului, alte lovesc şi dor ca un pumnal, dar sunt şi cele care se îmbracă în fericire, brodate cu puţin extaz. Pentru tipare de rochii cusute din cuvinte felurite, vă recomand cu căldură să vizualizaţi ţinuta aleasă de invitaţii mei – alb, negru sau colorat, codimentat cu suflet!

picioare

by Blossom Blue

Prima dată l-am întâlnit aruncat undeva într-o poză…Noroc pe capul meu, căci îmi făcusem cont pe tot feluri de site-uri, ca să-mi spăl ochii după orele de studiu. Asta după precedentul creat de urechi, care fuseseră răsfăţate în numeroase rânduri, cu aceeaşi ocazie. Dureros de recunoscut, dar cele mai dese momente din viaţa mea (nota bene, deocamdată!), după cele de învăţat, sunt astea, în care nu mai sunt în stare sa scot două vorbe (sau daca sunt, nu am chef), voind doar să mă detaşez, ascultând muzică si răsfoind internetul (o altă carte ar veni greu de suportat, oricât de mare fan al beletristicii aş fi).

Revenind, a fost dragoste la prima vedere, un blind date pe dezbrăcate. Previzibilă mişcare, am dat search pe Google să văd dacă găsesc mai multe informaţii. S-a dovedit că ne aflasem, în tot acest timp, la un click distanţă. Nerăbdătoare, am intrat aşadar pe primul link. Era acolo, era primul. Primul vers al poeziei pe care o vedeam pentru prima dată, On the blue shore of silence de Pablo Neruda. Şi acest vers spunea simplu: I need the sea because it’s teaches me…
Cu cât m-aş stradui să explic mai pe îndelete, cu atât aş face mai mică şi mai lipsită de putere trăirea încercată odată cu (re)găsirea acestor cuvinte. Ca în dragoste (la prima vedere ori ba), nu-i aşa? Ceea ce ştiu e că au urmat momente de tăcere a minţii, de zâmbete, de durere, dar şi de mulţumire.

Cu toate acestea, cu mare efort de sintetizare, vă las cu o cât-de-cât aşezată parte a gândurilor mele, cu un mic răspuns care încearcă a fi punctual. Ca un copil de şcoală primară, încep:
-Am nevoie de mare pentru că mă învaţă…Tot ce nu am învăţat. Tot ce am învăţat şi am vrut să uit (recunosc, de cele mai multe ori, din comoditate). Tot ce am uitat să învăţ. Şi mai ales, cum să învăţ. Asta pentru că în momentele în care nu mai vrei să evadezi din tine, ci în tine, căile superficiale-şi pierd urma, sau, mai rău, desenează un cerc, mereu de aceleaşi dimensiuni, de-a dreptul plictisitor, şi prin urmare, dezamăgitor. Şi atunci ştii că ai nevoie de propriul tău ecou.

Clişeu cu iz de literatură şi dor de vară

Gândurile astea sunt tare cochete. Se topesc în cuvinte care îmbracă mii se rochii. Unele poartă tristeţea şi amărăciunea sufletului, alte lovesc şi dor ca un pumnal, dar sunt şi cele care se îmbracă în fericire, brodate cu puţin extaz. Pentru tipare de rochii cusute din cuvinte felurite, vă recomand cu căldură să vizualizaţi ţinuta aleasă de invitaţii mei – alb, negru sau colorat, codimentat cu suflet!

mada

Special guest – Solaris

De zile întregi plouă mocnit(halal iarnă) iar între zi şi noapte e doar o diferenţă de nuanţă(la propriu). După fiecare paragraf din cartea DE CITIT îmi aloc un moment ca să-mi înlătur din minte Lacustra lui Bacovia şi senzaţia de plumb. Resimt răceala descoperirii lui, senzaţia sumbră că semănăm, mila. Certitudinea că semănăm, resemnarea.
La scurt timp după, m-a fascinat Blaga şi transcendenţa luminii. Mi-am zis că-s paradoxală şi mi-am pus întrebări. Apoi am ştiut că-s om. Apoi…
…Azi nu mai ştiu exact ce ştiu. Prin urmare, m-am aliniat lumii şi vreau să devin ”om mare”, cu jobul lui( obligatoriu ”serios”), la casa lui şi toată suita de pronume posesive.
Am blamat la fiecare colţ de stradă, cu fiecare gând, cu fiecare privire ironică amestecată cu compasiune clişeul iar acum, când îmi izbesc cu violenţă fruntea de cel mai mare dintre ele mă scot cu forţa din mine ca să pot înainta. Şi înaintez! Cu paşi străini dar cu voinţa mea.
Unii numesc stadiul acesta, invocând argumente verosimile, responsabilizare. Poate dacă nu mi-aş simţi mintea vuind mereu, aş putea să stabilesc pentru fiecare dintre concepte un câmp lexical, aş putea veni cu propriile-mi argumente. Asta după ce am argumentat care dintre teorii mi-ar putea furniza liniştea. Da, funcţionez pe baza argumentării în cascadă.
Bizareria e că n-am nevoie de o revelaţie sau de zile de meditaţie pentru a-mi găsi echilibrul ci de o zi de vară. De o noapte caldă în care să citesc la lumina lămpii pe balcon şi să-mi intre fluturi în cafeaua caldă. De o dimineaţă în care să mă trezească soarele, puţin după răsărit. În care să simt că este lumină şi căldură pentru a alimenta orice vis.
Vara-mi pare mai îngăduitoare cu visătorii. Ziua e lungă, ai timp de planuri, de bifat liste. Ai timp să te impiedici în reverii, să cazi, să-(ţi) revii (la realitate). Rănile se vindecă mai uşor. Ai timp de minute în care să crezi în atemporalitate.
Da, vara sunt simplă. Probabil, nu-n sensul bun, ci-n sensul banal( sau ăsta-i sensul bun?!). Da-mi asum. Că-s fericită!
Iarna e anotimpul pragmaticilor. Încerc să o accept. Deşi-mi lipseşte căldura. De orice fel!
În fiecare dimineaţă simt cum cenuşiul sapă cratere. Ştiu că de cele mai multe ori le adâncesc. Mai sunt şi dimineţi în care întrevăd o rază de soare. Atunci merg în urma mea şi-mi acopăr urmele.

Bedtime stories

1486650_782029275157488_1265349679_n
by Blossom Blue

Nu de puţine ori mi-am dorit ”să cresc mare”. Să am responsabilităţi. Casă, masă, copii, serviciu. Să am prieteni de familie. Să conduc lumea ( mea, mică).
Nu de puţine ori m-am trezit cu noaptea în cap, căutându-mi locul (evident, nu în pat), nesimţindu-mă capabilă nici măcar de cei mai mici paşi. Am renunţat la mulţi ca aceştia (şi la multe şi mai şi), refugiindu-mă în aşternuturile mult mai puţin confortabile ale minţii. Am îndepărtat papucii care trebuiau încălţaţi dis-de-dimineaţă, am înlocuit lumina cu apropierea pleoapelor, am scăpat de zgomotul lumii, izolând orice percepţie ce venea de dincolo de uşă- vocea mamei, ringtone-ul telefonului, sunetul aparatului de cafea, ştirile de la tv… M-am pierdut cu faţa spre propria-mi persoană minţindu-mă frumos: “ Nu are rost”. Am fugit până şi de tine. M-am ascuns. Te-am privit căutându-mă şi am tăcut. Am sfârşit lumea. Am făcut cerul una cu pământul.
Însă nu de puţine ori mi-am dat seama că ceea ce azi e un bob de mazăre, mâine poate fi un pepene “mare şi frumos”. Oricâte hambare de pepeni încă mai umplu la ceas de seara, ştiu că primul sac de mazăre este pe jumătate gol.

În autobuz.

1481781_778809308812818_229590699_n

By Blossom Blue
Dimineaţă. Ceaţă. Cearcăne. Autobuzul aşteptat opreşte în staţie. Suntem trei, cu tot cu şoferul. Îmi caut locul, în capăt, neapărat lângă unul din geamuri. Deşi ajunsă la un fel de căldură, pielea mi se face de gaină. Mi-e dor de casă… E printre primele zile adevărate de iarnă, iar eu nu sunt, încă o dată, acasă. Preţ de câteva secunde, revine după ceva vreme, fluturele acela gigant, ascuns în stomacul pe care mi-l micşorează şi dilată în mod repetat. Se zbate, îl simt cum se zbate. Îi caut portiţa spre ascunzătoare la fel de repede. Cu degetele amorţite şi roşii, tastez un mesaj de dor, adresat mamei. Cât de sec pot. Cu punct la sfârşit. Nu vreau lacrimi şi în ochii ei. Parcă m-am mai uşurat… Bătăile aripilor se răresc, apoi le simt doar din depărtare, până ce, într-un final, se sting. Dar nu înainte de a face un ultim şi cel mai mare efort, în momentul când mama îmi răspunde, când mi se face şi mai dor. Totuşi, parcă a plecat… Nu?
Deşi de fiecare dată mi-e frică şi, în ciuda faptului că de abia aştept să treacă acele clipe, ele sunt piesele de puzzle care mă întregesc. Felia de pizza care defineşte cercul. Şnurul drept, şerpuit sau înnodat, dar care mă duce mereu acasă. Şnur care nu ar exista, dacă nu ar fi prins, înrădăcinat chiar, în locul în care am crescut, mai bine zis, în persoanele care m-au crescut.

Franturi ermetice

36e47433d0dbe1149f0c11f754ec0831
Author – Solaris

Sa tot fie ani buni din seara cand criza ta existentiala s-a ciocnit, tangential, de a mea …paradoxal(sau nu?) in pasi de dans. Carevasazica, ne-am intersectat intr-un singur punct, nimic ce sa merite dezbatut. Am asteptat, ispasiti, lumina zilei, cand haina fiintei rationale ne vine ca turnata. Ne-am zgariat eul in cusaturile rigide, pornirile, prin definitie spontane s-au lovit de materialul mat dar intr-un final, autoconservarea a triumfat. Era si firesc, de altfel. Haina care-ti mentine spiritul la temperatura optima iar la nevoie iti serveaste si drept scut e sinteza evolutiei.
Am pliat zile intregi, increzatoare, toate resursele compromise sperand ca o noua forma va genera noi resurse, un soi de origami sufletesc. Am esuat. Din frustrare, am depozitat nopti la rand, in colturi impaienjenite reziduurile tentativei esuate. Am abandonat toate franturile de sentiment, senzatie, atingere, proiectie, speranta , mizand pe perisabilitatea amintirii. A ramas de exersat doar privirea goala, pentru intalnirile intamplatoare de marti si joi, pe la 6.
A ramas privirea goala-
privirea goala…

Esenta necunoscutului ma absoarbe in mine si acum. Fug pe culoare tenebroase si ma impleticesc in fata crapaturii de lumina din dreptul usii fara a gasi curaj sa bat. Nu intrevad calea de iesire din propriu-mi eu asa ca ma asez alaturi, si privesc, cu o pasivitate prost mimata, sufletu-mi zvacnind. Astept sa napadeasca vecinii, alertati de zarva si sa mi-l calce in picioare. Sunt insa doar eu si o umbra, prelungire bizara e fiintei mele. Nimic nu va iesi la lumina. Introvertirea e cel mai bun paznic.