Alegi între a te pierde pe tine sau a-l pierde pe celălalt

tatoo
Când dragostea se naşte în tine, ea tinde să trăiască acolo spre nesfârşit. Nu are limite, leac sau scăpare. Se adânceşte în suflet încet, uşor, fără să-i observi mrejele. Ţi se revarsă în sânge picătură cu picătură, îţi mângâie noaptea pielea cu degetele, te îmbată cu emoţii şi senzaţii până când reuşeşte să-ţi încurce gândurile asemenea unui ghem din ghearele pisicii. Nu-ţi muşcă buzele moi, dar ţi le înfierbântă de dorinţă, nu te loveşte vizibil, dar câteodată te doare atât de tare încât îţi simţi pieptul sângerând; nu te zgârie cu unghiile ei, dar rănile pe care le lasă sunt atât de lungi şi dese pe ventriculii inimii încât bandajele nu-ţi mai ajung; e tandră în gesturi, dar crudă în decizii căci îţi cere să alegi între a te pierde pe tine sau a-l pierde pe celălalt.
În fiecare dimineaţă, când lumina zorilor se iveşte la fereastră dispare în adâncul tău ca şi când nu ar fi existat niciodată şi stă acolo pitită, pe sub amintiri vechi şi dureri uitate până când noaptea se lasă din nou. E atât de şireată iubirea – de când se naşte, ea iubeşte mai mult luna decât soarele. Ce ciudat! – şi iubirea iubeşte. Mi-a spus că lumina soarelui îi distruge frumuseţea şi farmecul; dacă oamenii ar vedea-o în miezul zilei, nu i-ar înţelege pasiunea. Doar întunericul îi şlefuieşte strălucirea şi îi dă curajul de a se apropia de el.
În noapte, iubirea nu are limite, frâie sau capăt. E peste tot în tine – în priviri, şoapte, gânduri, atingeri; curge, suspină şi tresare la vederea lui. Nu-ţi vrea doar trupul. Ea vrea pielea ta, mintea, sângele, oasele, vocea, pulsul, nebunia ta. E crud, e inuman să i te opui, dar trebuie. Altfel, rişti să te consume până la epuizare. Căci, Doamne, numai iubirea poate să te facă să te simţi mort şi viu în aceeaşi secundă…

Nimeni nu e o întâmplare

0ac9d04863dc2a1735a9f57492584b42

Inimă…oamenii din tine nu sunt o întâmplare.

Oricâte furtuni şi-ar vărsa furia asupra lor, oricâte obstacole îşi vor întinde spinii, ei vor continua să se regăsească. Între două suflete pereche există un fir roşu, invizibil. Nu-l putem atinge, dar îl putem simţi. Firul poate fi înnodat, se poate subţia sau poate avea o formă lungă şi dreaptă, dar niciodată nu poate fi rupt. Niciodată. Iar timpul pentru acele suflete e…e reglabil. Cu cât ele sunt mai departe unul de celălalt, cu atât el va curge mai leneş. Ca să nu le îmbătrânească trupurile.

Vei şti că străinul pe care l-ai cunoscut întâmplător este adevărul din inima atunci când îl vei simţi mai degrabă ca pe un suflet pe care l-ai mai întâlnit cândva decât ca pe o persoană nouă, nemaivăzută până acum.

Anii trec, ei lasă praf în urmă şi mult dor

anii trec

Anii trec, ei lasă praf în urmă şi mult dor.

Cu toţii purtăm în suflete un alt suflet pe care l-am întâlnit cândva. Unii avem puterea să recunoaştem, alţii o ascundem după zâmbete şi rutina zilei. Însă, niciodată nu ne întrebăm cât de greu poate fi sau câte suflete cară un om în interiorul său. Încă nu înţeleg de ce o cruce pe care o porţi în ascuns se crede a fi mai uşor de cărat ca una ale cărei lacrimi se văd pe faţa omului…pentru că a purta în tine o dragoste nemărturisită, neîmplinită, este o cruce pentru om. Şi braţele acestei cruci îţi cuprind atât de tare inima şi sufletul încât cu fiecare zi ce trece vei respira mai greu, vei zâmbi mai puţin, până când nu vei mai crede în dragostea ta. Şi nimic nu ucide sufletul ca sabia celui care renunţă la iubire.

Dragostea este, adesea, un salt uriaş ce desparte două suflete de pe tărâmuri diferite şi puţini sunt cei care au curajul să sară. Unii nu o fac din frică, alţii dintr-un orgoliu prostesc. Unii pentru că nu cred că este dragostea care o merită, alţii pentru că şi-au pierdut speranţa. Oricare ar fi motivul din spatele acestei reţineri, orice dragoste, chiar dacă abia mai vlăguieşte, merită o încercare din partea noastră. Este de preferat să fii omul care regretă ceva ce a făcut decât laşul care şi-a păstrat mâinile curate. Prea multe iubiri nu se împlinesc pentru că spunem prea repede “nu” şi prea târziu “da”, pentru că alegem să îl purtăm pe celălalt în gânduri şi nu la braţele noastre. Încă suntem orbi şi nu vedem că această teamă de eşec este doar o treaptă spre măreţia iubirii, că dragostea le surâde celor care au curajul de a se arunca în gol şi de a-şi asuma ceea ce simt.

Regretul de a nu fi trăit o iubire în complexitatea ei se va transforma într-o pace lăuntrică doar atunci când ai făcut tot ceea ce ţi-a stat în puţintă pentru ceea ce simţi. Doar atunci când ai avut curajul să rupi tăcerea buzelor tale, să rosteşti numele ce-l porţi în suflet şi să lupţi. Pentru dragostea ta trebuie să lupţi în fiecare zi. Şi îţi vei da seama că trebuie să te opreşti atunci când va sosi aceea dimineaţă in care va trebui să lupţi şi pentru dragostea celuilalt. Atunci va fi momentul să pui punct şi să te împaci cu tine. Pentru că ştii că ai făcut tot. Pentru că nu putem înlocui iubirea celuilalt cu dragostea noastră.

Anii trec, ei lasă praf în urmă şi mult dor. Îl mai ştii pe acel bărbat pe care nu l-ai văzut de câţiva ani, dar de care îţi aduci aminte la fiecare ploaie?! Acum nu mai sunteţi iubiţi, nu sunteţi nici duşmani, ci doar doi străini purtând amintirile celor ce aţi fost cândva. Doar tu ai rămas aceeaşi. Farmecul tău constă în puterea de a te opri înainte de a fi prea târziu. Pentru tine. Pentru noi.

Prea mulţi îndrăgostiţi pe străzile oraşelor şi prea puţini iubiţi

48502f564103bf582cb7c805f5c227c3

Sunt oameni care au fost îndrăgostiţi de multe ori în viaţă, dar nu au iubit niciodată, la fel cum sunt oameni care iubesc sau au iubit, dar nu s-au şi îndrăgostit. A iubi şi a fi îndrăgostit sunt două lucruri total diferite, iar ideal ar fi ca cele două să coexiste faţă de aceiaşi persoană. Am fi mai fericiţi dacă am avea parte de o dragoste – confort, liniştită, care durează în timp sau de o iubire înflăcărată ce–ţi injectează adrenalină în suflet, dar se stinge uşor?! Când te îndrăgosteşti, oamenii vin în viaţa ta ca o întâmplare, dar când iubeşti, în fiecare dimineaţă alegi din nou să păstrezi persoana iubită lângă tine. Cred că până la urmă dragostea adevărată este o chestiune de alegere decât de hazard, iar faptul că persoana de care te-ai îndrăgostit se dovedeşte a fi cea pe care în final o şi iubeşti, este doar o fericită coincidenţă de context şi personaje. Prin urmare, poţi iubi şi poţi fi îndrăgostit în acelaşi timp de două persoane diferite. Complicat, aşa-i?!

Oamenii raţionali preferă să mănânce dragostea cu linguriţa de frică să nu se înece, pe când cei pasionali folosesc polonicul, chiar dacă există riscul de a-şi murdări hainele şi inima într-un timp scurt. Unii trăiesc în clipe, pasiuni şi înflăcărare, alţii aleg să trăiască pe termen lung prin stabilitate, confort, siguranţă. Şi totuşi, sunt prea mulţi îndrăgostiţi pe străzile oraşelor şi prea puţini iubiţi, prea mulţi parteneri de afaceri şi prea puţini de viaţă. Încă ne place să credem că dragostea ţine de soartă şi nu de noi, că este o floare ajunsă la maturitate care a crescut în grădină, iar datoria noastră este doar să o culegem şi să o aşezăm în vaza din bucătărie ca să ne înfrumuseţeze ziua şi viaţa. Nu! Dragostea nu este un sentiment preconstruit care îţi apare în suflet şi radiază din senin, ea este o forţă care se construieşte şi se clădeşte zilnic cu sinceritate, răbdare, durere, dor şi gânduri. Iubirea creşte doar dacă o cultivi.

Te îndrăgosteşti cu inima, dar când iubeşti, o faci şi cu mintea. Când te îndrăgosteşti, o faci pentru azi, dar când iubeşti, o faci pentru mâine şi restul vieţii tale.

În dragoste, te naşti masochist

cb6e3e6c9d173d29fc09a9f5bae6b63d
Ce ne mai place să pozăm în victime, dar nu victimele oricui, ci ale minţii noastre! Adorăm să punem sare pe propriile răni când ar trebui să le bandajăm şi să le oferim timp să se vindece. Epiderma sufletului o zgâriem în fiecare noapte cu amintiri reiterate, cu memoria unui parfum. Avem o dexteritate fatală de a ne adânci groapa minţii în care cădem mai ales noaptea. Dacă trăim un sărut, avem atâta putere de potenţare a sentimentelor încât îl transformăm peste zi într-o poveste de dragoste, deseori tragică, deşi în esenţa lui, a fost, repet, doar un sărut. Este imaginaţia omului un dar cu posibilităţi infinite, dar e şi monstrul care noaptea hrăneşte sentimente şi trăiri ce nu există în lumina zilei.

Nu mai ştim sau poate nu am ştiut niciodată să trăim simplu, linear, să luăm întâmplările şi oamenii aşa cum sunt ei, fără să le cerem mai mult sau mai puţin, fără să inovăm şi reinventăm ceea ce ni s-a întâmplat în viaţă prin imaginaţie. Noi trăim mereu pe un drum pietros, cu serpentine, unde urcăm şi coborâm de cele mai multe ori din pricina noastră, iar pentru că aşteptările pe care le pretindem de la viaţă, le-am pus pe vârful muntelui, suntem tare necăjiţi când ajungem în josul drumului unde ne aşteaptă dezamăgirile. Deşi sunt gânduri, iar în ele oameni care ne întristează, care dor şi de care ţi-e dor, nu putem renunţa la ele. Ne place să ne lăfăim în propria dramă, să ne mai înjunghiem din când în când câte un cuţit prin inimă pentru că aşa avem impresia că trăim. Cu toţii vrem fericirea alături de persoana iubită, dar cum pentru mulţi oameni, ea stă ascunsă bine, nu ne rămâne decât să fim trişti până o găsim. Cum altcumva am putea fi?

Am încercat într-o seară să îmi impun să nu mă mai gândesc la anumite lucruri pe care zilnic le rumeg în capul meu şi sincer, mi-am dat seama că nu vreau să nu mă mai gândesc la ele, că mi-ar fi viaţa goală fără aceste amintiri sau situaţii ipotetice pe care le construiesc în mintea mea. Probabil, amintirea unei persoane este atât de înrădăcinată în subconştientul nostru încât, cu timpul, şi-a făcut casă prin gândurile noastre şi acum nu mai vrea să plece sau poate , uneori, tot ce ţi-a mai rămas de la o persoană este amintirea unei amintiri. De mii de ori ne imaginăm o întâlnire detaliată cu el/ea în care purtăm rochia sau cămaşa preferată, în care suntem înconjuraţi de oameni ce ne acordă atenţie, iar noi, orgolioşi şi naivi, ne prefacem că nu am observat prezenţa ei/lui în aceiaşi cameră. Dacă te cercetezi mai atent, îţi dai seama că vârsta imaginaţiei tale nu depăşeste 6 ani. În ea găseşti numai orgolii, zgârcenie, teama de dragoste, dorinţa de a te răzbuna pe celălalt, de a câştiga mereu. Cum se face că nu ne imaginăm că avem puterea de a căuta persoana iubită, de a-i rosti numele în mulţime, de a-i spune ceea ce simţim cu adevărat şi de a ne deschide sufletul în faţa ei?!

Dacă am înceta să ne mai imaginăm dragostea, probabil ne-ar rămâne şi timp să o trăim cu adevărat. Suntem creatori de clipe în sfera ipoteticului, dar nu ştim să le dăm viaţă pe tărâmul concretului. Şi dacă am avea posibilitatea şi voinţa să trăim tot ceea ce ne-am imaginat, nu cred că ne-ar ajunge o viaţă. Şi totuşi cred că, speranţa este cea care hrăneşte imaginaţia şi oricât de nocive ar fi cele două, ele sunt vitale omului.

Ne pricepem mai bine să căutăm dragostea decât să o păstrăm

fbb5b731d8cc15301a8b431dacc19009
Unii oameni caută dragostea o viaţă întreagă şi nu au şansa de a o întâlni decât probabil tangenţial, alţii o găsesc după ani de căutări peste mări şi ţări străine sau poate chiar sub nasul lor. Dar ce se întâmplă cu oamenii care găsesc fericirea înainte de a fi pregătiţi pentru ea? Pentru că timpul nepotrivit nu vine doar prea târziu, ci şi prea repede. Şi mai ales ce te faci cu dragostea după ce ai prins-o de un picior, ca să nu-ţi mai scape?

De mici suntem îndemnaţi să atingem succesul, să ne găsim calea în viaţă, chiar fericirea, dar ce trebuie să faci după ce ai gustat din toate aceste bunătăţi? E ca în filmele romantice cu happy ending, în care doi oameni tineri şi frumoşi au în sfârşit curajul de a fi împreună sărutându-se pătimaş în aeroportul unde ea era pe punctul de plecare, doar că cele 120 de minute se terminau odată cu sărutul lor. Ce se întâmplă după, nici regizorul nu cred că ştie…

Toţi vrem o dragoste nebună – nebună, doar a noastră, egoistă şi pătimaşă şi cred că suntem nefericiţi pentru că ne pricepem mai bine să căutăm decât să păstrăm ceea ce am găsit. În drumul nostru ne place să scotocim printre oameni, suflete, frunze şi gânduri, să ne amăgim de propriile aşteptări, să suferim pentru iubiri care nu ne merită, să aşteptăm ceva ce nu mai vine niciodată. Ne place să fim mai mult vânători decât vânat şi cum ai putea să întâlneşti dragostea când nu accepţi să fi prada ei? Câteodată, secretul în a găsi este să încetezi să mai cauţi pentru că atunci când ceri cel mai puţin de la viaţă, vei primi cel mai mult.

Când dragostea te-a găsit ai învins doar într-o luptă, iar ceea ce urmează după este războiul pe care şti că l-ai câştigat doar la sfârşitul vieţii, dacă ai reuşit să păstrezi aceleaşi braţe puternice în jurul gâtului tău. Când ai găsit dragostea, nu te afli la sfârşitul căutărilor, ci la începutul regăsirii de sine, iar lupta pentru păstrarea ei este mai complicată decât însăşi căutarea.

Dragostea asta este ca o pasăre frumoasă, dar răsfăţată. Ştie că ai nevoie de frumuseţea ei, dar ştie şi ea că trebuie să-i cânte cuiva. După ce reuseşti să o prinzi sau ai norocul să se oprească exact în cireşul din faţa casei tale, nu o poţi păstra în colivie pentru că s-ar simţi prizonieră în braţele tale, nu poţi să te prefaci că o ignori pentru că s-ar simţi neglijată, nu poţi să o alungi cu mătura pentru că ţi-e indispensabilă sufletului. Nu poţi decât să o laşi să zboare de câte ori vrea ea, dar să-i dai mereu motive să se reîntoarcă la tine. Cred că aşa păstrezi ceea ce deja ai câştigat.

Dragostea e un fel de v-aţi ascunselea, doar că între două inimi

vati
Nu caut bărbatul perfect pentru că m-ar plictisi îngrozitor. Dar caut un om bun care să găsească în mine sentimente care nu ştiam că există, lucruri pe care alţii nu le văd dincolo de machiaj. Îl vreau pe acel bărbat care să aibă curajul de a înceta să plutească pe marea mea pentru că e mai comod şi mai uşor să-ţi uzi doar vârful picioarelor; îl doresc pe acel bărbat care să îndrăznească să-şi scufunde trupul şi inima în oceanul meu fără frica de a se îneca, fără ezitarea de a descoperi frumuseţi nebănuite a căror existenţă nu se întrezăreşte la suprafaţa apei. Pentru că până la urmă, dragostea, la fel ca războiul este un act de curaj, de răzbire, nu a lumii exterioare, ci a omului din tine. Nu poţi găsi iubirea după care tânjeşti dacă n-ai curajul şi forţa de a o căuta. Chiar şi atunci când se află sub nasul tău, ea trebuie descoperită ca şi cum s-ar găsi la kilometri depărtare de tine. Dragostea e precum femeia, îi place să fie dorită, demascată de ea însăşi, căutată. Ca un fel de v-aţi ascunselea, doar că între două inimi.

Provoc bărbatul să mă iubească atât de tare încât întrebările pe care le avea până acum să se transforme în şiroaie de răspunsuri ce-mi curg pe coapse, contopind nevoia de mine cu frica de a recunoaşte. Vreau să mi se înfăţiseze în cale din întâmplare într-o zi de mai, pe aleea cu cireşi sălbatici, iar în ochii lui albaştri să sclipească norocul de a ne fi întâlnit. Şi atunci, nu va trebui să-i cer nimic pentru că-mi va da totul, nu voi fi nevoită să-l mint pentru că-mi va înţelege privirea. Vreau ca el să-mi ia în braţe dorul de a aştepta ceva ce ştiam că nu mai vine şi să-l mângâie spunându-i că acum totul e bine pentru că el a sosit în sfârşit. Vreau un bărbat care îşi acceptă slăbiciunea şi nu o ascunde, pentru că acolo unde ea se iveşte, îi voi oferi forţa mea, iar viceversa va fi impulsul fericirii noastre.

Pierduţi prin mulţime, să-l privesc de la depărtare şi să ştim în tăcerea noastră că el este al meu şi eu sunt a lui, iar lumea să-şi continue foşnetul nebun fără să ne deranjeze dragostea. Să fiu frumoasă nu pentru că m-am îmbrăcat cu rochia mea preferată, ci pentru că mă iubeşte el, iar asta se reflectă în zâmbetul meu. Să-mi deschidă fereastra camerei în care ne-am petrecut noaptea şi dimineaţa să ne trezească cearceafurile mototolite; pe masa unde-mi pregăteşte el micul-dejun, să găsesc trei trandafiri mov, rupţi din grădina noastră pe care îi plantasem primăvara trecută. I-aş mulţumi cu un sărut lung şi apăsat şi aş începe să dansez prin bucătărie fredonând o piesă jucăuşă, iar el mi-ai completa versurile pe care niciodată nu le reţin…

Dacă l-aş găsi, l-aş iubi, iar asta mi-ar fi de ajuns.

Ei văd ceva irezistibil în noi

66377e997b3ba47d890c1ec121c46112
Tu eşti cea care –
ai absolvit facultatea, ţi-ai luat un job, ai un program care începe la ora 6 dimineaţa; sau, te-ai căsătorit cu băiatul pe care l-ai cunoscut în liceu, ai devenit mamă, iar acum jonglezi între postul de soţie şi nopţile albe din concediul…de maternitate; sau, ai peste 30 de ani, eşti singura necăsătorită dintre prietenele tale sau poate eşti proaspăt divorţată după un mariaj care a început la 21 de ani, plus că ţi-au apărut primele fire albe pe care le-ai ’ucis’ în faţa oglinzii din baie sau poate eşti doar tu, o femeie cu o mie de gânduri şi o singură viaţă care trăieşte extazul şi agonia pe tocuri de 12 cm, purtând în geanta neagră arma supranumită ’rujul roşu’. Oricare ai fi tu, eşti o mie de femei într-una singură. Eşti acum şi aici şi, uneori, e de ajuns ca să spulberi liniştea lui…

Dar vezi tu, peste carisma şi frumuseţea ta, ca şi peste viaţă, timpul aşterne praful care acoperă. Se întâmplă inevitabil şi nu e bine. Şi aici intervine el; te priveşte pătrunzător şi îndepărtează lin, cu respiraţia lui, particulele de praf aşternute peste strălucirea diamantului din tine pentru că recunoaştem sau nu, ne validăm feminitatea şi senzualitatea din noi prin ochii lor albaştri sau căprui, prin atingerilor lor masculine. Indiferent de vârstă sau culoarea ojei, ne place la nebunie să fim dorite, curtate şi răsfăţate chiar şi atunci când totul se întâmplă în tăcere prin priviri surprinse dintr-un colţ de cameră, retras.

Acest joc al atracţiei este cu atât mai delicios şi acaparant cu cât el nu se consumă decât foarte rar. Un gând sau o imagine naşte în mintea unui bărbat existenţa unei posibilităţi sau trezeşte dorinţe pe care realitatea însă le-ar spulbera cu concretul ei. Aşa că, preferăm (tacit) să rămânem în lumea ispititoare a ipoteticului unde totul şi nimic este posibil în acelaşi moment.

La serviciu, noul tău client sau colegul de la departamentul cu un etaj mai sus presară în discuţiile voastre replici cu dublu înţeles şi uşor picante; râdeţi joviali, vă tachinaţi, dar păstraţi nota profesională în aparenţă. Urci cu liftul la etajul 6 şi taman în acelaşi minut apare noul tău vecin, brunet şi desigur, frumos, care urcă şi el la etajul 5. Vă salutaţi uşor rece, luaţi tăcerea în braţe şi după ce coboară zâmbeşti ca o copilă pentru că ai observat că te-a scanat cu colţul privirii în acel jumătate de minut. Se apropie sesiunea, îţi iai sacul cu cărţi şi te duci la biblioteca din centrul oraşului unde tipul din anul 4 de la Drept primise loc chiar în faţa ta. Desigur, te prefaci că citeşti paginile pentru că de fapt mintea îţi zboară ca un porumbel şi nu te poţi concentra. Vă surprindeţi reciproc privirile din când în când ca nişte hoţi şi apoi, plecaţi capetele asemenea copiilor pedepsiţi. Poate ajungeţi chiar să vă salutaţi în pauza de cafea de la tonomat. Seara, la un pahar de vorbă, tipul nou-venit în gaşca ta îţi zâmbeşte constant cu subînţeles şi caută să te ademenească în discuţii pentru că îi plac replicile tale tăioase, dar şi rochia ta roşie din aceea seară, uşor transparentă…

Toate aceste întâmplări banale, guvernate de hazard, trezesc femeia din noi pe care uneori viaţa o pune într-un colţ de umbră, amintindu-i că există, că este frumoasă şi dorită pentru că minţile şi trupurile noastre, au fost create pentru a fi admirate şi uneori, chiar cucerite. Sunt aceste flirturi gratuite, nevinovate, un păcat? Este gândul totuna cu fapta când nu se concretizează? Este de condamnat ceea ce mintea gândeşte sau ceea ce trupul face? Imi amintesc replica unui personaj dintr-un serial jucat de bărbaţi care zicea, el fiind căsătorit, că atunci când doreşti o femeie care se întâmplă să fie alta decât iubita ta soţie, închizi ochii pentru câteva secunde şi doar ţi-o închipui, iar asta îţi ajută mariajul să meargă mai departe. De unde trag concluzia că este suficient ca o femeie să devine posibilă în imaginaţia unui bărbat pentru ca fructul interzis să nu mai fie de neatins. Aşa o fi? Dar cine ştie ce stă ascuns şi clocoteşte în mintea noastră? Cert este că o atingere, o privire, un cuvânt pot să nască poveşti de viaţă acolo unde se aşternea doar praful. Şi atunci…

– Dorinţa de a fi admirată te face o libertină?
– Nu, domnule. Mă face femeia pe care bărbatul din tine o doreşte

Pasiunea este haos şi foame. Foamea de celălalt

inel
Un bărbat nu uită niciodată femeia pe care n-a putut-o avea, la fel cum o femeie nu uită niciodată un bărbat care i-a stârnit interesul, dar pe care l-a refuzat din orgoliu. Şi de aici începând, cu cât e mai interzisă dorinţa, cu atât e mai aprigă pasiunea. Respinge-mi iubirea, şi-am să te doresc mai mult, s-ar spune.

Pasiunea şi jocul plăcerilor vine înaintea dragostei. Fără ea toate iubirile ar fi liniştite, nopţile dormite, iar gândurile ar fi line. Poate aşa ne-am găsi pacea. Dar am rămâne goi. Şi-atunci de ce ai accepta să trăieşti mai puţin decât o viaţă a pasiunii?

Pasiunea este haos şi foame. Foamea de celălalt. Ea stă ascunsă în noi, în sângele nostru, clocoteşte asemenea unui vulcan. Se naşte fără dorinţa de a fi explicată, înţeleasă şi se sfârseşte atunci când cuvintele vor să o demaşte. Pasiunea ne arată gustul furtunilor fiindu-i indiferent ce îi oferă celălalt; ea creează, înflăcărează şi distruge. Se manifestă ca o febră în miez de noapte, te istoveşte, îţi uzează mintea.

Doar un om care a deschis uşa infernului poate înţelege că încercarea de a distruge pasiunea din el este pe atât de zadarnică, pe cât de ridicolă. Ea nu cunoaşte logica raţiunii, nu se ghidează după alfabetul minţii; nu poţi decât să o ignori atunci când nu o poţi controla sau să-i negi existenţa atunci când nu o poţi accepta.
Sunt şi pasiuni tăcute, care ard mocnit, dar grăiesc mai tare decât toate iubirile strigate în gura mare. Sunt acele pasiuni care s-au consumat de mii de ori în priviri înainte de a ajunge pe buzele îndrăgostiţilor.

Toate pasiunile, vizibile sau cel mai adesea ascunse, sunt lumânări ale căror flăcări te vor arde în cele din urmă. Cu cât încerci să le stingi, cu atât mai multă cenuşă îţi vor lăsa în suflet. Şi chiar dacă uneori această flacără doare sau sfâşie sufletul cu unghiile ei, fără ea am fi doar corpuri goale, domolite, nişte camere moarte. Pentru că unde-i durere este şi viaţă.

De ce ne doresc bărbaţii?

dcb5493556350536f16eb819387ae250
Am auzit motive variate şi pestriţe printre domnii noştri când vine vorba de femeia pe care şi-o doresc. Şi n-ai putea primi din partea lor răspunsuri atât de numeroase dacă nu am fi noi cele care să le oferim posibilitatea de a-şi dori ceva din partea noastră.

Primul motiv pe care aş fi tentată să-l invoc ar fi înteligenţa. Zău, că n-am întâlnit un accesoriu mai sexy, mai sclipitor ca o minte de Einstein pe tocuri de 12 cm. Totuşi, din cele constatate trag concluzia că ar fi mai realist să debutez în acest articol cu primul şi adevăratul motiv pentru care ochii unui bărbat se opresc asupra unei femei – fizicul. Oricât am încerca să facem pe intelectualii şi moraliştii, ambalajul contează şi impresionează. Desigur, nu atât de mult precum cadoul (sau cel puţin aşa ar trebui să fie), dar contează şi atrage. Şi lui Doamne – Doamne îi plac femeile frumoase (altfel nu le-ar fi plămădit), darămite bărbaţilor. Deci, nu-i prea putem condamna. Totuşi, nu frumuseţea în sine bulversează bărbatul, ci carisma femeii. Sunt multe dame care îndeplinesc standardele frumuseţii, dar nu emană nimic, n-au un farmec personal. Ori bărbaţii sunt atraşi de expresivitate, de gesturi feminine, graţioase, de atitudine. Spre deosebire de frumuseţe care se moşteneşte, ici colo retuşată de cosmetice, carisma unei femei se dobândeşte pe parcursul vieţii.
Iar când vorbim de corpul unei femei, bărbaţii cu siguranţă se gândesc la formele noastre. Foarte rar mi-a fost dat să aud vreun bărbat zicând că şi-ar dori o slăbănoagă, o femeie-umeraş, care se clatină la prima adiere de vânt. Din contră. Ei vor trupuri pline, cărnoase, care trezesc senzualitate şi sexualitate. Este greşită concepţia propagată în societate – nu trebuie să fi somaleză ca să placi unui bărbat!

Mai sunt şi acei bărbaţi pe care îi întărâtă înteligenţa unei femei, uneori dobândită din cărţi, alteori din viaţă. Cum ai putea să rezişti unei feline rafinate, pătrunzătoare în vorbe şi ageră în mişcări? Inteligenţa copleşeşte şi stârneşte admiraţie. Cred că este cea mai frumoasă bijuterie, cu atât mai mult cu cât nu o poţi cumpăra şi nu oricine poate să o posede. Cât despre bărbaţii care preferă femeile proaste şi frumoase – mint şi se mint! Poate o noapte, două merge ulciorul la apă, dar pentru o viaţă întreagă, nici vorbă! Un cap frumos şi plin de tărâţe, tot a gol sună oricâtă mascara ai folosi.

Există şi o categorie de bărbaţi cărora le plac femeile mereu îmbrăcate după ultimele tendinţe ale modei indiferent că li se potrivesc sau nu, solărite, veşnic machiate, siliconate, cu fuste scurte şi unghii false. Cred că pentru aceştia cel mai greu de privit este atunci când femeia înainte de a se pune la culcare se spală pe faţă, se demachiază şi se dă jos de pe tocurile de înălţimea munţilor. Lor le plac femeile îmbunătăţite. Unde natura n-a dăruit, suplineşte tehnologia. La polul opus, sunt acei bărbaţi care-şi doresc o femeie pentru naturaleţea ei, pentru imperfecţiunile ei care în lumina dimineţii sunt cizelate de soarele zâmbăreţ. Pentru aceşti bărbaţi, o femeie cu părul ciufulit, în pijama albastră cu măgăruşi, nemachiată decât cu propriul zâmbet, este tot ce-şi doresc în miez de noapte.

Cât despre banii unei femei…mărturisesc că am întâlnit mai rar un bărbat care să recunoască negru pe alb că şi-ar dori o femeie pentru banii sau statutul ei. Probabil este mai ruşinos să fi întreţinut decât întreţinută.

Sunt şi acei bărbaţi care te doresc doar pentru simplul motiv că nu te pot avea. E mai puternică dorinţa stârnită de o interdicţie decât însăşi realitatea de a fi cu o femeie. De aici tragem concluzia, că ispiteşte şi domină femeia care creează iluzia şi nu cea care oferă concretul unui bărbat. Poate pentru că iluzia feminină este singura care corespunde imaginaţiei masculine.

Cu toate acestea, n-am auzit ni-cio-da-tă un bărbat care să spună că ar tânji după o femeie pentru slăbiciunile ei, pentru sufletul ei ruinat, că tot ceea ce şi-ar dori este să o vindece….