Dragostea e un fel de v-aţi ascunselea, doar că între două inimi

vati
Nu caut bărbatul perfect pentru că m-ar plictisi îngrozitor. Dar caut un om bun care să găsească în mine sentimente care nu ştiam că există, lucruri pe care alţii nu le văd dincolo de machiaj. Îl vreau pe acel bărbat care să aibă curajul de a înceta să plutească pe marea mea pentru că e mai comod şi mai uşor să-ţi uzi doar vârful picioarelor; îl doresc pe acel bărbat care să îndrăznească să-şi scufunde trupul şi inima în oceanul meu fără frica de a se îneca, fără ezitarea de a descoperi frumuseţi nebănuite a căror existenţă nu se întrezăreşte la suprafaţa apei. Pentru că până la urmă, dragostea, la fel ca războiul este un act de curaj, de răzbire, nu a lumii exterioare, ci a omului din tine. Nu poţi găsi iubirea după care tânjeşti dacă n-ai curajul şi forţa de a o căuta. Chiar şi atunci când se află sub nasul tău, ea trebuie descoperită ca şi cum s-ar găsi la kilometri depărtare de tine. Dragostea e precum femeia, îi place să fie dorită, demascată de ea însăşi, căutată. Ca un fel de v-aţi ascunselea, doar că între două inimi.

Provoc bărbatul să mă iubească atât de tare încât întrebările pe care le avea până acum să se transforme în şiroaie de răspunsuri ce-mi curg pe coapse, contopind nevoia de mine cu frica de a recunoaşte. Vreau să mi se înfăţiseze în cale din întâmplare într-o zi de mai, pe aleea cu cireşi sălbatici, iar în ochii lui albaştri să sclipească norocul de a ne fi întâlnit. Şi atunci, nu va trebui să-i cer nimic pentru că-mi va da totul, nu voi fi nevoită să-l mint pentru că-mi va înţelege privirea. Vreau ca el să-mi ia în braţe dorul de a aştepta ceva ce ştiam că nu mai vine şi să-l mângâie spunându-i că acum totul e bine pentru că el a sosit în sfârşit. Vreau un bărbat care îşi acceptă slăbiciunea şi nu o ascunde, pentru că acolo unde ea se iveşte, îi voi oferi forţa mea, iar viceversa va fi impulsul fericirii noastre.

Pierduţi prin mulţime, să-l privesc de la depărtare şi să ştim în tăcerea noastră că el este al meu şi eu sunt a lui, iar lumea să-şi continue foşnetul nebun fără să ne deranjeze dragostea. Să fiu frumoasă nu pentru că m-am îmbrăcat cu rochia mea preferată, ci pentru că mă iubeşte el, iar asta se reflectă în zâmbetul meu. Să-mi deschidă fereastra camerei în care ne-am petrecut noaptea şi dimineaţa să ne trezească cearceafurile mototolite; pe masa unde-mi pregăteşte el micul-dejun, să găsesc trei trandafiri mov, rupţi din grădina noastră pe care îi plantasem primăvara trecută. I-aş mulţumi cu un sărut lung şi apăsat şi aş începe să dansez prin bucătărie fredonând o piesă jucăuşă, iar el mi-ai completa versurile pe care niciodată nu le reţin…

Dacă l-aş găsi, l-aş iubi, iar asta mi-ar fi de ajuns.

Ei văd ceva irezistibil în noi

66377e997b3ba47d890c1ec121c46112
Tu eşti cea care –
ai absolvit facultatea, ţi-ai luat un job, ai un program care începe la ora 6 dimineaţa; sau, te-ai căsătorit cu băiatul pe care l-ai cunoscut în liceu, ai devenit mamă, iar acum jonglezi între postul de soţie şi nopţile albe din concediul…de maternitate; sau, ai peste 30 de ani, eşti singura necăsătorită dintre prietenele tale sau poate eşti proaspăt divorţată după un mariaj care a început la 21 de ani, plus că ţi-au apărut primele fire albe pe care le-ai ’ucis’ în faţa oglinzii din baie sau poate eşti doar tu, o femeie cu o mie de gânduri şi o singură viaţă care trăieşte extazul şi agonia pe tocuri de 12 cm, purtând în geanta neagră arma supranumită ’rujul roşu’. Oricare ai fi tu, eşti o mie de femei într-una singură. Eşti acum şi aici şi, uneori, e de ajuns ca să spulberi liniştea lui…

Dar vezi tu, peste carisma şi frumuseţea ta, ca şi peste viaţă, timpul aşterne praful care acoperă. Se întâmplă inevitabil şi nu e bine. Şi aici intervine el; te priveşte pătrunzător şi îndepărtează lin, cu respiraţia lui, particulele de praf aşternute peste strălucirea diamantului din tine pentru că recunoaştem sau nu, ne validăm feminitatea şi senzualitatea din noi prin ochii lor albaştri sau căprui, prin atingerilor lor masculine. Indiferent de vârstă sau culoarea ojei, ne place la nebunie să fim dorite, curtate şi răsfăţate chiar şi atunci când totul se întâmplă în tăcere prin priviri surprinse dintr-un colţ de cameră, retras.

Acest joc al atracţiei este cu atât mai delicios şi acaparant cu cât el nu se consumă decât foarte rar. Un gând sau o imagine naşte în mintea unui bărbat existenţa unei posibilităţi sau trezeşte dorinţe pe care realitatea însă le-ar spulbera cu concretul ei. Aşa că, preferăm (tacit) să rămânem în lumea ispititoare a ipoteticului unde totul şi nimic este posibil în acelaşi moment.

La serviciu, noul tău client sau colegul de la departamentul cu un etaj mai sus presară în discuţiile voastre replici cu dublu înţeles şi uşor picante; râdeţi joviali, vă tachinaţi, dar păstraţi nota profesională în aparenţă. Urci cu liftul la etajul 6 şi taman în acelaşi minut apare noul tău vecin, brunet şi desigur, frumos, care urcă şi el la etajul 5. Vă salutaţi uşor rece, luaţi tăcerea în braţe şi după ce coboară zâmbeşti ca o copilă pentru că ai observat că te-a scanat cu colţul privirii în acel jumătate de minut. Se apropie sesiunea, îţi iai sacul cu cărţi şi te duci la biblioteca din centrul oraşului unde tipul din anul 4 de la Drept primise loc chiar în faţa ta. Desigur, te prefaci că citeşti paginile pentru că de fapt mintea îţi zboară ca un porumbel şi nu te poţi concentra. Vă surprindeţi reciproc privirile din când în când ca nişte hoţi şi apoi, plecaţi capetele asemenea copiilor pedepsiţi. Poate ajungeţi chiar să vă salutaţi în pauza de cafea de la tonomat. Seara, la un pahar de vorbă, tipul nou-venit în gaşca ta îţi zâmbeşte constant cu subînţeles şi caută să te ademenească în discuţii pentru că îi plac replicile tale tăioase, dar şi rochia ta roşie din aceea seară, uşor transparentă…

Toate aceste întâmplări banale, guvernate de hazard, trezesc femeia din noi pe care uneori viaţa o pune într-un colţ de umbră, amintindu-i că există, că este frumoasă şi dorită pentru că minţile şi trupurile noastre, au fost create pentru a fi admirate şi uneori, chiar cucerite. Sunt aceste flirturi gratuite, nevinovate, un păcat? Este gândul totuna cu fapta când nu se concretizează? Este de condamnat ceea ce mintea gândeşte sau ceea ce trupul face? Imi amintesc replica unui personaj dintr-un serial jucat de bărbaţi care zicea, el fiind căsătorit, că atunci când doreşti o femeie care se întâmplă să fie alta decât iubita ta soţie, închizi ochii pentru câteva secunde şi doar ţi-o închipui, iar asta îţi ajută mariajul să meargă mai departe. De unde trag concluzia că este suficient ca o femeie să devine posibilă în imaginaţia unui bărbat pentru ca fructul interzis să nu mai fie de neatins. Aşa o fi? Dar cine ştie ce stă ascuns şi clocoteşte în mintea noastră? Cert este că o atingere, o privire, un cuvânt pot să nască poveşti de viaţă acolo unde se aşternea doar praful. Şi atunci…

– Dorinţa de a fi admirată te face o libertină?
– Nu, domnule. Mă face femeia pe care bărbatul din tine o doreşte

Pasiunea este haos şi foame. Foamea de celălalt

inel
Un bărbat nu uită niciodată femeia pe care n-a putut-o avea, la fel cum o femeie nu uită niciodată un bărbat care i-a stârnit interesul, dar pe care l-a refuzat din orgoliu. Şi de aici începând, cu cât e mai interzisă dorinţa, cu atât e mai aprigă pasiunea. Respinge-mi iubirea, şi-am să te doresc mai mult, s-ar spune.

Pasiunea şi jocul plăcerilor vine înaintea dragostei. Fără ea toate iubirile ar fi liniştite, nopţile dormite, iar gândurile ar fi line. Poate aşa ne-am găsi pacea. Dar am rămâne goi. Şi-atunci de ce ai accepta să trăieşti mai puţin decât o viaţă a pasiunii?

Pasiunea este haos şi foame. Foamea de celălalt. Ea stă ascunsă în noi, în sângele nostru, clocoteşte asemenea unui vulcan. Se naşte fără dorinţa de a fi explicată, înţeleasă şi se sfârseşte atunci când cuvintele vor să o demaşte. Pasiunea ne arată gustul furtunilor fiindu-i indiferent ce îi oferă celălalt; ea creează, înflăcărează şi distruge. Se manifestă ca o febră în miez de noapte, te istoveşte, îţi uzează mintea.

Doar un om care a deschis uşa infernului poate înţelege că încercarea de a distruge pasiunea din el este pe atât de zadarnică, pe cât de ridicolă. Ea nu cunoaşte logica raţiunii, nu se ghidează după alfabetul minţii; nu poţi decât să o ignori atunci când nu o poţi controla sau să-i negi existenţa atunci când nu o poţi accepta.
Sunt şi pasiuni tăcute, care ard mocnit, dar grăiesc mai tare decât toate iubirile strigate în gura mare. Sunt acele pasiuni care s-au consumat de mii de ori în priviri înainte de a ajunge pe buzele îndrăgostiţilor.

Toate pasiunile, vizibile sau cel mai adesea ascunse, sunt lumânări ale căror flăcări te vor arde în cele din urmă. Cu cât încerci să le stingi, cu atât mai multă cenuşă îţi vor lăsa în suflet. Şi chiar dacă uneori această flacără doare sau sfâşie sufletul cu unghiile ei, fără ea am fi doar corpuri goale, domolite, nişte camere moarte. Pentru că unde-i durere este şi viaţă.

Fill the blanks

Gândurile astea sunt tare cochete. Se topesc în cuvinte care îmbracă mii se rochii. Unele poartă tristeţea şi amărăciunea sufletului, alte lovesc şi dor ca un pumnal, dar sunt şi cele care se îmbracă în fericire, brodate cu puţin extaz. Pentru tipare de rochii cusute din cuvinte felurite, vă recomand cu căldură să vizualizaţi ţinuta aleasă de invitaţii mei – alb, negru sau colorat, codimentat cu suflet!

picioare

by Blossom Blue

Prima dată l-am întâlnit aruncat undeva într-o poză…Noroc pe capul meu, căci îmi făcusem cont pe tot feluri de site-uri, ca să-mi spăl ochii după orele de studiu. Asta după precedentul creat de urechi, care fuseseră răsfăţate în numeroase rânduri, cu aceeaşi ocazie. Dureros de recunoscut, dar cele mai dese momente din viaţa mea (nota bene, deocamdată!), după cele de învăţat, sunt astea, în care nu mai sunt în stare sa scot două vorbe (sau daca sunt, nu am chef), voind doar să mă detaşez, ascultând muzică si răsfoind internetul (o altă carte ar veni greu de suportat, oricât de mare fan al beletristicii aş fi).

Revenind, a fost dragoste la prima vedere, un blind date pe dezbrăcate. Previzibilă mişcare, am dat search pe Google să văd dacă găsesc mai multe informaţii. S-a dovedit că ne aflasem, în tot acest timp, la un click distanţă. Nerăbdătoare, am intrat aşadar pe primul link. Era acolo, era primul. Primul vers al poeziei pe care o vedeam pentru prima dată, On the blue shore of silence de Pablo Neruda. Şi acest vers spunea simplu: I need the sea because it’s teaches me…
Cu cât m-aş stradui să explic mai pe îndelete, cu atât aş face mai mică şi mai lipsită de putere trăirea încercată odată cu (re)găsirea acestor cuvinte. Ca în dragoste (la prima vedere ori ba), nu-i aşa? Ceea ce ştiu e că au urmat momente de tăcere a minţii, de zâmbete, de durere, dar şi de mulţumire.

Cu toate acestea, cu mare efort de sintetizare, vă las cu o cât-de-cât aşezată parte a gândurilor mele, cu un mic răspuns care încearcă a fi punctual. Ca un copil de şcoală primară, încep:
-Am nevoie de mare pentru că mă învaţă…Tot ce nu am învăţat. Tot ce am învăţat şi am vrut să uit (recunosc, de cele mai multe ori, din comoditate). Tot ce am uitat să învăţ. Şi mai ales, cum să învăţ. Asta pentru că în momentele în care nu mai vrei să evadezi din tine, ci în tine, căile superficiale-şi pierd urma, sau, mai rău, desenează un cerc, mereu de aceleaşi dimensiuni, de-a dreptul plictisitor, şi prin urmare, dezamăgitor. Şi atunci ştii că ai nevoie de propriul tău ecou.