Un altfel de eu: 31 de constatări până la vârsta de 25 de ani

life
1. Deşi te simţi bătrân, asta nu te face şi înţelept.
2. Cu cât înveţi mai mult, cu atât îţi dai seama de fapt ce puţine lucruri cunoşti.
3. Dacă n-ai avut şansa să-ţi cunoşti partenerul măcar în perioada studenţiei, se va întâmpla mai greu după ce ţi-ai luat un job şi munceşti 12 ore pe zi, iar seara eşti mult prea obosit/ă să mai socializezi.
4. Dacă în timpul studenţiei ieşeai în oraş 6 nopţi din 7 zile, acum abia dacă mai mergi de 2 ori pe lună la o cafea/bere.
5. Cu cât înaintezi în vârstă, cu atât îţi cresc standardele pe care trebuie să le îndeplinească o fată/un băiat ca să te cucerească, deci, vor fi tot mai puţine persoane care să corespundă cerinţelor.
6. Bunica zice că suntem la vârsta la care alegem ce ne place în materie de parteneri, dar pe urmă vom culege ce rămâne dacă nu ne hotărâm odată.
7. Una este să fi îndrăgostit şi alta să iubeşti. Ideal ar fi ca cele două să coexiste faţă de aceiaşi persoană.
8. Nimeni nu-ţi spune că dacă alegi un anumit tip de facultate, ajungi să dormi în pat cu cărţile în detrimentul bărbaţilor/femeilor.
9. Că este foarte important pentru liniştea sufletului să-ți asculți inima şi nu mintea, dar sunt puţine momentele când avem curaj să facem asta.
10. Că nu aduce anul, ce aduce clipa.
11. Că un simplu dans sau sărut cu băiatul/fata din aceea noapte de vară se poate transforma într-o mare iubire sau doar într-o dragoste platonică.
12. Că nu suntem invincibili emoţional oricât de puternici am părea din exterior.
13. Deşi ai mulţi prieteni pe facebook, în viaţa reală sunt puţini cei care ţi-ar întinde o mână de ajutor la nevoie.
14. Că îţi pare nespus de rău pentru lucrurile pe care nu le-ai făcut şi care nu se vor mai întoarce niciodată.
15. Pragul de 30 de ani ţi se înfăţisează ca sfârşitul vieţii, deşi, dacă priveşti în jur constaţi că sunt mulţi oameni care au supravieţuit acestei vârste.
16. Pentru ce-i care nu ne-am născut pui de Einstein, munca şi perseverenţa sunt singurele arme care pot compensa ceea ce natura nu ne-a oferit.
17. Că există o lege a compensaţiei care deşi nu apare expres în codificările noastre, ea funcţionează; Se spune că Dumnezeu atunci când a creat lumea, a dăruit fiecărui om după cerinţa sa, 24 de talanţi de diferite feluri. Altul a cerut să i se dea 10 talanţi de aur, 10 talanţi de sănătate şi 4 talanţi de iubire, altul a vrut numai talanţi de aur s.a.m.d. Niciunul n-a ştiut să ceară un număr egal de talanţi din aceeaşi valoare crezând că aurul este cea mai importantă bogăţie. Pilda aceasta vrea să ne demonstreze că trebuie să ceri de la Dumnezeu să-ţi dea nici prea mult, nici prea puţin pentru că echilibrul este singurul drum pentru o viaţă liniştită.
18. Iubirea fără respect şi prietenie n-are fundaţie solidă.
19. Că nu putem accepta decât dragostea pe care credem că o merităm şi nu cea care ni se oferă.
20. O persoană frumoasă, inteligentă, dar fără caracter, păleşte.
21. Când vei muri nu va mai conta diploma de hârtie ascunsă în dosarul prăfuit, nici maşina de fiţe din garaj sau statutul tău financiar, ci vor conta oamenii. Dacă ei contează la sfârşitul vieţii, n-ar trebui să conteze şi acum?
22. Cu mâncarea şi dragostea pe care le oferi unui câine, poţi creşte un copil orfan.
23. Să preţuim fiecare clipă petrecută cu cei dragi atâta timp cât mai sunt în viaţă.
24. Dacă vrei să-ţi renegi demonii, îţi vei pierde şi îngerii.
25. Că timpul este cel mai bun medicament pentru rănile sufletului. Zi de zi îţi şterge durerea până când rămân doar gândurile frumoase. Iar apoi, vei trăi doar din amintirea unei amintiri ce a fost cândva.
26. Nu-ţi poţi alege sentimentele; poţi doar să le ignori.
27. În noapte vei face ceea ce simţi, dar când dimineaţa va veni, vei face ceea ce este corect.
28. Dacă viaţa ar fi aşa de uşoară şi simplă cum ne-o dorim, am muri cu toţii de plictiseală. Dar aşa cum e acum, avem şansa să trăim în fiecare zi.
29. Când vei avea destul curaj, să-ţi aduni minutele de viaţă care ţi-au mai rămas şi să le trăieşti fără să-ţi mai fie teamă.
30. Trebuie să-ţi găseşti un iubit/iubită care să te privească în lumina dimineţii ca pe o magie.
31. Nu vei fi fericit decât atunci când vei înceta să lupţi împotriva vieţii care vrea să se întâmple.

Dacă doriţi, puteţi completa lista. În acest mod, învăţăm lecţii de viaţă pe care nu le găsim în cărţi sau pe stradă, ci doar în propria-i experienţă.

Anunțuri

Clişeu cu iz de literatură şi dor de vară

Gândurile astea sunt tare cochete. Se topesc în cuvinte care îmbracă mii se rochii. Unele poartă tristeţea şi amărăciunea sufletului, alte lovesc şi dor ca un pumnal, dar sunt şi cele care se îmbracă în fericire, brodate cu puţin extaz. Pentru tipare de rochii cusute din cuvinte felurite, vă recomand cu căldură să vizualizaţi ţinuta aleasă de invitaţii mei – alb, negru sau colorat, codimentat cu suflet!

mada

Special guest – Solaris

De zile întregi plouă mocnit(halal iarnă) iar între zi şi noapte e doar o diferenţă de nuanţă(la propriu). După fiecare paragraf din cartea DE CITIT îmi aloc un moment ca să-mi înlătur din minte Lacustra lui Bacovia şi senzaţia de plumb. Resimt răceala descoperirii lui, senzaţia sumbră că semănăm, mila. Certitudinea că semănăm, resemnarea.
La scurt timp după, m-a fascinat Blaga şi transcendenţa luminii. Mi-am zis că-s paradoxală şi mi-am pus întrebări. Apoi am ştiut că-s om. Apoi…
…Azi nu mai ştiu exact ce ştiu. Prin urmare, m-am aliniat lumii şi vreau să devin ”om mare”, cu jobul lui( obligatoriu ”serios”), la casa lui şi toată suita de pronume posesive.
Am blamat la fiecare colţ de stradă, cu fiecare gând, cu fiecare privire ironică amestecată cu compasiune clişeul iar acum, când îmi izbesc cu violenţă fruntea de cel mai mare dintre ele mă scot cu forţa din mine ca să pot înainta. Şi înaintez! Cu paşi străini dar cu voinţa mea.
Unii numesc stadiul acesta, invocând argumente verosimile, responsabilizare. Poate dacă nu mi-aş simţi mintea vuind mereu, aş putea să stabilesc pentru fiecare dintre concepte un câmp lexical, aş putea veni cu propriile-mi argumente. Asta după ce am argumentat care dintre teorii mi-ar putea furniza liniştea. Da, funcţionez pe baza argumentării în cascadă.
Bizareria e că n-am nevoie de o revelaţie sau de zile de meditaţie pentru a-mi găsi echilibrul ci de o zi de vară. De o noapte caldă în care să citesc la lumina lămpii pe balcon şi să-mi intre fluturi în cafeaua caldă. De o dimineaţă în care să mă trezească soarele, puţin după răsărit. În care să simt că este lumină şi căldură pentru a alimenta orice vis.
Vara-mi pare mai îngăduitoare cu visătorii. Ziua e lungă, ai timp de planuri, de bifat liste. Ai timp să te impiedici în reverii, să cazi, să-(ţi) revii (la realitate). Rănile se vindecă mai uşor. Ai timp de minute în care să crezi în atemporalitate.
Da, vara sunt simplă. Probabil, nu-n sensul bun, ci-n sensul banal( sau ăsta-i sensul bun?!). Da-mi asum. Că-s fericită!
Iarna e anotimpul pragmaticilor. Încerc să o accept. Deşi-mi lipseşte căldura. De orice fel!
În fiecare dimineaţă simt cum cenuşiul sapă cratere. Ştiu că de cele mai multe ori le adâncesc. Mai sunt şi dimineţi în care întrevăd o rază de soare. Atunci merg în urma mea şi-mi acopăr urmele.

Iarna este o femeie rănită

38551c921fd4c9fff9e71f81b0f1c7fb
Îi displăcea alcoolul. O ardea pe interior. Dar într-o seară monotonă, întâlnise într-un bar de jazz un tip înalt, brunet, îmbrăcat într-un costum de-un albastru persan; încrezător şi uşor misterios în privire comandă cu un aer galant, pentru femeia cu mănuşi negre, un pahar de whisky. Ea, zâmbind cuceritor, îşi lipi buzele rozalii de peretele rece al paharului şi gustă elegant. Apoi, îşi muşcă buzele uşor, roşindu-le, şi adulmecă încet tăria; era un whisky bâtrân cu nuanţe de vişină amară – puternic şi dulceag. După câteva înghiţituri simţi cum corpul i se învăluie în căldură, iar gândurile tumultoase i se linişti. Demult nu-şi mai auzise mintea tăcând. Simţea că pluteşte în neştire. Îi plăcea. Pierzându-se în sine, oprise lupta ce o ducea pentru câteva momente şi respiră liberă – de ea şi propria-i raţiune.

Se lăsă în voia muzicii şi în braţele domnului galant. I se şopti la ureche vorbe dulci, siropoase. Ea îi răspundea cu o gropiţă în obrazul drept şi ochi sclipind, iar la final, când se hotărî să plece, a fost rugată să mai rămână. Şi atunci ea îi spuse calm, resemnată, că nu mai poate să rămână niciodată şi pentru nimeni, că alese cândva să nu plece decât în zori de zi şi că lumina dimineţii îi ştirbi sufletul. Cu vorbe reci şi nici o clipire de gene, îi povesti domnului cum nişte ochi căprui rupse barbar, în bucăţi infinite, inima-i tânără de atunci şi o împrăştie fără urme în văzduhuri înalte. Dacă ar fi ştiut, le-ar fi cerut ochilor căprui să-i lase rămăşiţele măcar în sânul mării. Apa i-ar fi spălat durerea, iar valurile ar fi cusut-o înapoi, întreagă. Acum, era doar minte rece, într-un corp femeiesc, fără pasiune în priviri, ci doar delicată în gesturi. Îşi agăţase sufletul de draperia turcoaz şi-l lăsă zile în şir în bătaia soarelui. Vroia să-l usuce de sentimente.

I-a mai mărturisit că atunci când sufletul ţi-e sfărâmat nu te poţi apuca de construit din nou decât dacă te-ai regăsit, că nu poţi oferi unui om dragoste dacă ai pierdut-o cândva, că nu poţi iubi râuri când tu, de fapt, eşti marea. Şi i-a mai spus că o inimă poate fi recliclată doar atunci când o mai ai, dar acum, ea are în sinea ei doar o iarnă ce nu se va încălzi nicicând, oricâte flăcări ar cuprinde-o…

Bedtime stories

1486650_782029275157488_1265349679_n
by Blossom Blue

Nu de puţine ori mi-am dorit ”să cresc mare”. Să am responsabilităţi. Casă, masă, copii, serviciu. Să am prieteni de familie. Să conduc lumea ( mea, mică).
Nu de puţine ori m-am trezit cu noaptea în cap, căutându-mi locul (evident, nu în pat), nesimţindu-mă capabilă nici măcar de cei mai mici paşi. Am renunţat la mulţi ca aceştia (şi la multe şi mai şi), refugiindu-mă în aşternuturile mult mai puţin confortabile ale minţii. Am îndepărtat papucii care trebuiau încălţaţi dis-de-dimineaţă, am înlocuit lumina cu apropierea pleoapelor, am scăpat de zgomotul lumii, izolând orice percepţie ce venea de dincolo de uşă- vocea mamei, ringtone-ul telefonului, sunetul aparatului de cafea, ştirile de la tv… M-am pierdut cu faţa spre propria-mi persoană minţindu-mă frumos: “ Nu are rost”. Am fugit până şi de tine. M-am ascuns. Te-am privit căutându-mă şi am tăcut. Am sfârşit lumea. Am făcut cerul una cu pământul.
Însă nu de puţine ori mi-am dat seama că ceea ce azi e un bob de mazăre, mâine poate fi un pepene “mare şi frumos”. Oricâte hambare de pepeni încă mai umplu la ceas de seara, ştiu că primul sac de mazăre este pe jumătate gol.

Îl ura şi-l blestema. Îi era mai uşor aşa decât să accepte că a fost iubirea ei

b1f46153a3cff8a4fd4f8028f6c36954
Au trecut 10 ani prin poarta clepsidrei de la aceea noapte dintr-o ianuarie târzie; un deceniu tumultos de la ultima privire. Ei nu ştiau atunci că nu se vor mai întâlni niciodată şi că momentele în care se tachinau sau se luptau cu orgoliul celuilalt vor ajunge la capăt. Dacă soarta le-ar fi şoptit în treacăt că aceea noapte de ianuarie era sfârşitul ce nu începuse nicicând, poate cei doi tineri nebuni ar fi lăsat armele jos, iar inimile s-ar fi iubit fără oprelişte. Dar vezi tu, omule, vieţii îi place imprevizibilul, se hrăneşte din mândria noastră, dar mai ales, adoră să trezească la lumina zilei pasiunile ce dorm ascunse în întuneric.
Cândva ochii lor săgetau dorinţe arzând, dar azi, după atâţia ani de depărtare, îţi vine să te întrebi, oare cât de gros e peretele de gheaţă pe care timpul l-a ridicat între două priviri?! Mai poate un foc stins şi acoperit de praful timpului să reaprindă pasiuni uitate?! Ea şi-a folosit aceşti ani ai vieţii încercând să-l şteargă din gânduri, dar mai ales din suflet. Îşi păstrase frumuseţea exterioară, dar era pustiită în sinea ei. Arse în aceste mii de nopţi din nou şi din nou amintirile cu el până când îşi consumase fiinţa. Acum nu mai era nici înger, nici demon. Doar era, plutind în profana-i existenţă.
În momentele de agonie retrăia noaptea când îl văzuse pentru prima oară. Atunci, adrenalina îi injecta venele şi sângele începea să-i clocotească. Îl ura şi-l blestema. Îi era mai uşor aşa decât să accepte că a fost iubirea ei. Rememora încet cum îl zărise pentru prima dată rătăcit în mulţime. Îşi amintea că era un libertin dansând nebun în braţele muzicii care îl elibera. Şi-a fixat privirea uşor demonică pe el şi apoi a făcut un pariu cu sora conştiinţă şi cu fratele orgoliu, zicând: “ În seara aceasta eşti al meu, băiete!”. Îl cercetase aşa cum uliul îşi observa prada din penumbră. Îi observase mişcările şarmante, atitudinea de cuceritor, iar apoi îşi pregătise strategia, scoase armele şi porni la atac. Atunci, a dezvaluit puterea farmecului din ea, a descătuşat mrejele carismei şi l-a prins în ele ca pe un trofeu al seducţiei. Revedea mâna lui oprindu-se în părul ei de abanos, adulmecând uşor mirosu-i de iasomie dulce. Şi mai ales, îşi reaminti când el îi strânse viril mijlocul şi se lăsă înnebunită de muzică şi de ochii lui. A fost prima lor îmbrăţişare.
De cele mai multe ori în viaţă atingerile oamenilor i-au adus căldură, duioşie, i-au şters lacrimile, dar au fost şi acele atingeri care au adus gânduri negre, durere şi dor. El era aceea atingere. O îmbrăţisare i-a arătat că nu era invincibila care se credea, stăpână pe pornirile ei şi liberă în jocul dragostei. O îmbrăţisare a pierdut-o pentru totdeauna. Şi cum să-şi regăsească inima în el când Haos era numele lui?

Ea şi noaptea

b1cddd63a4c83df00f892399c1c797f6
Iubea noaptea şi profunzimea ei. Îi plăcea să-şi ascundă sufletul în mister şi să se joace cu reflexia lunii. Îşi trăia viaţa în întuneric aşa cum ceilalţi o făceau în lumina zilei. Avea voinţă, caracter, era chiar frumoasă. Şi ceea ce-l atrăgea la ea era faptul că nu încerca să impresioneze. Ea nu vroia să seducă. Ea vroia doar să fie – în întunecime. Niciodată nu-i sărută buzele rozalii în zori de zi căci îi interzicea să rămână în patul ei după orele 3 dimineaţa. Şi totuşi, nu-i cerea mai mult decât ea putea oferi. Îşi petreceau nopţi de vară, ploioase, în mansarda ei cu pereţi turcoaz şi perdele de culoarea untului. Umbra cireşului din faţa casei le mângâia trupurile goale şi istovite printr-o fereastră mare, iar vântul ce adie uşor îi răcori în miez de noapte; şiroaiele de vin de pe coapsele ei se prelingeau în noapte ca râurile lăsând dâre din aroma de muscat verde-gălbui pe pielea-i fină; tâmplele li se uniră încet într-un sărut al buzelor cărnoase, iar respiraţia le era greoaie, sacadată.
Cândva, un domn înalt, brunet, înfipse o săgeată în inima ei. Nu-şi iertă niciodată greşeala de a nu fi purtat scutul. Acum, ea îşi dăruia trupul în noapte, purtând mănuşi negre, dar niciodată sufletul. Nu reuşise să scoată săgeata, ci doar rupse o bucată din ea; durerea exista încă, acolo înăuntru, doar că timpul trecut reuşise să o adoarmă. Şi-atunci alese să trăiască în noapte. Îi era frică că realitatea dimineţii îi va retrezi durerea şi pasiunea care o răniră atât de tare cândva. Ştia în sinea ei că dacă se va arăta în lumina zilei, va reaprinde aceea dragoste care o consumase atât de mult. Era dragostea care-i ridică sufletul, iar apoi îl mistui. Aceea dragoste care o făcu să simtă în aceiaşi clipă a trăirii, atât bucurie, cât şi durere. Este vorba despre dragostea adevărată în care esenţa pasiunii se hrăneşte din însăşi durerea. Dar oare ar putea îndura şi îmbrăţişa din nou aceea dragoste?! Ar fi capabilă să suporte intensitatea extazului şi agoniei într-un singur sărut fără să-şi consume fiinţa?!
Aşa că-l accepta pe cel din noapte care nu cerea, nu întreba. El era o dragoste care-i liniştea mintea şi-i hrănea trupul. Îl aştepta purtând mănuşile negre şi era suficient atât