În autobuz.


1481781_778809308812818_229590699_n

By Blossom Blue
Dimineaţă. Ceaţă. Cearcăne. Autobuzul aşteptat opreşte în staţie. Suntem trei, cu tot cu şoferul. Îmi caut locul, în capăt, neapărat lângă unul din geamuri. Deşi ajunsă la un fel de căldură, pielea mi se face de gaină. Mi-e dor de casă… E printre primele zile adevărate de iarnă, iar eu nu sunt, încă o dată, acasă. Preţ de câteva secunde, revine după ceva vreme, fluturele acela gigant, ascuns în stomacul pe care mi-l micşorează şi dilată în mod repetat. Se zbate, îl simt cum se zbate. Îi caut portiţa spre ascunzătoare la fel de repede. Cu degetele amorţite şi roşii, tastez un mesaj de dor, adresat mamei. Cât de sec pot. Cu punct la sfârşit. Nu vreau lacrimi şi în ochii ei. Parcă m-am mai uşurat… Bătăile aripilor se răresc, apoi le simt doar din depărtare, până ce, într-un final, se sting. Dar nu înainte de a face un ultim şi cel mai mare efort, în momentul când mama îmi răspunde, când mi se face şi mai dor. Totuşi, parcă a plecat… Nu?
Deşi de fiecare dată mi-e frică şi, în ciuda faptului că de abia aştept să treacă acele clipe, ele sunt piesele de puzzle care mă întregesc. Felia de pizza care defineşte cercul. Şnurul drept, şerpuit sau înnodat, dar care mă duce mereu acasă. Şnur care nu ar exista, dacă nu ar fi prins, înrădăcinat chiar, în locul în care am crescut, mai bine zis, în persoanele care m-au crescut.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s