Femeia cu mănuşi negre

elegance-elegant-girl-glamour-luxury-favim-com-365505
Avea vreo 10 ani când aflase că Moşul cu nas roşu pe care-l aştepta cu fursecuri umplute cu ciocolată din bucătăria mamei era de fapt iubiţii ei părinţi care atâtea ierni şi-au jucat foarte bine rolul. Dezamăgirea nu ţinu mai mult de un minut. În sinea ei se confirmase micile bănuieli pe care le nutrea de acum un an. Intrase în camera de zi unde brăduţul argintiu stătea ţantos, îmbrăcat cu sute de steluţe şi fundiţe roşii, aducând în mânuţa ei grăsuţă un tablou mic, cu ramă albă, în care zâmbeau copilăreşte părinţii ei. Se aşeză pe covor, în faţa bradului, puse tabloul sub crengi şi zâmbi şi ea strengăreşte, iar gropiţa din obrazul drept îşi făcu apariţia. Se simţea matură, mai înţeleaptă şi chiar simţi un pic de răutate când se gândise că va spulbera visele colegilor de la şcoală care, puerili, mai credeau în Moşul. Dar simţise şi o satisfacţie când puse cadoul sub brad; avea 10 anişori şi acum era la rândul ei Moş Crăciun.
Nu se plânse niciodată de cadourile pe care le primea. Le deschidea cu o bucurie inimaginabilă. Îţi hrăneai sufletul cu fericire când o priveai cu câtă nerăbdare şi agitaţie rupea hârtia colorată de pe daruri cu degetele ei dolofane. Poate nu îi aducea Moşul în fiecare iarnă ceea ce-şi dorea sau avea nevoie, dar accepta, cu o iubire necondiţionată tot ce primea: portocale, pufuleţi învăluiţi în ciocolată, creioane colorate sau bomboane cu jeleu. Copilul din ea avuse şansa să întâlnească un Moş modest, cumpătat, care se rezuma la jucării şi cărţi şi care dorea să sădească în acel suflet tânăr bucuria sărbătorilor.
După ani, fetiţa cu cârlionţi şi ciorăpei croşetaţi din lână maronie, se transformă într-o tânără frumoasă, cu un păr de abanos, lung. Încă mai păstra în amintiri mireasma portocalelor decojite în Ajun de Crăciun sau ursuleţul somnoros pe care îl primise de la Moşul când avea vreo 6 ierni pe umerii ei firavi. Între timp, devenise femeie, dar mişcările şi zâmbetul ei trădau copilul care cândva credea neclintit în Moşul. Încă îi plăcea să se joace şi să danseze zburdalnic, doar că acum se juca cu dragostea şi dansa cu noaptea. Păpuşile din dulăpior erau nişte marionete umane pe care şi le achiziţionase, nu de la vânzătoare, ci de prin cluburi, de pe la serviciu sau de la semafor. În jocul ei se îmbrăca cu o rochie din dantelă roşie, mănuşi negre, de mătase, iar părul şi-l purta în valuri. Pielea-i fină îi emana un parfum de struguri care trezea simţurile ascunse în întuneric. În acest joc al nopţii pe care îl domina, cuprinsă de ispita necunoscutului şi jucăuşă, îşi aruncă mânuşile de mătase pe cearceafurile albe şi sufletul îi rămase fără scut. Atunci el, profitând de slăbiciunea clipei, îi fură liniştea inimii şi plecă cu ea în zorii zilei. Când răcoarea dimineţii pătrunse pe sub cearceafuri, pielea i se făcu de găină şi se trezi. Singură, căuta cu privirea prin golul camerei ceva. Se căuta pe sine şi a sa linişte. Erau dispărute şi jocul se sfârşi.
De atunci, femeia cu mănuşi negre îşi dorea cu ardoare să fie din nou fetiţa cu cârlionţi care credea în Moşul ca să-i poate cere acestuia, nu maşini, case sau iphone-uri, ci liniştea ce-i fusese furată în întuneric de el. Se jura că va fi mai bună, că nu se va mai juca cu marionetele, că va purta întotdeauna mănuşile negre.

Anunțuri

În autobuz.

1481781_778809308812818_229590699_n

By Blossom Blue
Dimineaţă. Ceaţă. Cearcăne. Autobuzul aşteptat opreşte în staţie. Suntem trei, cu tot cu şoferul. Îmi caut locul, în capăt, neapărat lângă unul din geamuri. Deşi ajunsă la un fel de căldură, pielea mi se face de gaină. Mi-e dor de casă… E printre primele zile adevărate de iarnă, iar eu nu sunt, încă o dată, acasă. Preţ de câteva secunde, revine după ceva vreme, fluturele acela gigant, ascuns în stomacul pe care mi-l micşorează şi dilată în mod repetat. Se zbate, îl simt cum se zbate. Îi caut portiţa spre ascunzătoare la fel de repede. Cu degetele amorţite şi roşii, tastez un mesaj de dor, adresat mamei. Cât de sec pot. Cu punct la sfârşit. Nu vreau lacrimi şi în ochii ei. Parcă m-am mai uşurat… Bătăile aripilor se răresc, apoi le simt doar din depărtare, până ce, într-un final, se sting. Dar nu înainte de a face un ultim şi cel mai mare efort, în momentul când mama îmi răspunde, când mi se face şi mai dor. Totuşi, parcă a plecat… Nu?
Deşi de fiecare dată mi-e frică şi, în ciuda faptului că de abia aştept să treacă acele clipe, ele sunt piesele de puzzle care mă întregesc. Felia de pizza care defineşte cercul. Şnurul drept, şerpuit sau înnodat, dar care mă duce mereu acasă. Şnur care nu ar exista, dacă nu ar fi prins, înrădăcinat chiar, în locul în care am crescut, mai bine zis, în persoanele care m-au crescut.

Când Doamna Raţiune îşi reîntâlni Inima

3cee886f3341e3a067f9e1dab4e71d5e
Era într-o seara de noiembrie târzie cu străzi tăcute şi stejari adormiţi. Vântul rece pătrunse tăios colţurile întunecate ale clădirilor alungând orice vietate în ascunzişuri. Un şoarece de câmp, maroniu, cu părul zbârlit şi codiţa retezată, îşi ascunse inima hoinară în subteranul unei parcări pustii. Câte o rafală de vânt crud izbea cu valul său pungi albe, goale de maşini negre, luxoase. Domina liniştea întunericului când clinchetul unor tocuri negre se auzea din spate. Paşi îndrăzneţi, de aceiaşi lungime şi intensitate, călcau elegant, uşor, strada gri, pavată cu mii de palme de piatră netedă. Se zărea din umbra depărtării o siluetă, nu prea înaltă, ce purta o pălărie din satin cu dantelă neagră ascunzând buzele rozalii, cărnoase. Cu fiecare pas, corpul din spate îşi contura liniile dezvelind un trup fără cusur învălit de un palton lung până la genunchi, de culoarea rubinului, ce lăsa în urmă arome de iasomie tânără. Mănuşa de catifea plumburie a mâinii drepte căra greutatea unei genţi de piele, ce conţinea multe dosare şi hârtii semnate.
Silueta păşea puternic, dar elegant, sfidând parcă grosimea întunericului, fără frică, încrezătoare. Doar ridurile ochilor ascunşi în noapte trăda o uşoară oboseală. Era ea. Rafinată în mişcări, uşoară în atingeri, dar cu mintea rece. Îi plăcea cruzimea realităţii, se hrănea din raţiunea conştiinţei şi aplica impecabil regulile lumii. Trecuse un deceniu de când renunţase la sentimente. Îşi ignoră strigătul surd al inimii zi de zi până când o slei de puteri şi tăcu. Acum purta în ochi dreptatea raţiunii abandonându-se goală în braţele ei. Avea 32 de primăveri în părul negru şi sute de nopţi îşi oglindeau singurătatea în ochii ei de căprioară. Leoaică, conducea cu putere săli de sedinţe şi oameni, dormitorul ei fiind de fapt biroul din centrul oraşului, de la etajul doi.
Călcând pavajul de piatră în ritmuri măsurate, ajunse lângă o bancă de la marginea parcului care se intersectase cu strada pe care venise. Lângă bancă, pe coji de seminţe şi ţigări fumate pe jumătate, stătea pitită, ea. Hainele îi erau mizerabile, rupte, pline de pâmânt uscat, pielea îi era zgâriată, pe mâini stăteau desenate cicatrici vechi, iar murmurul glasului abia vlăguia de istoveală. Atenţionată de respiraţia grea, sacadată, Doamna Raţiune se opri în dreptul ei, ţinându-şi pantofii cu vârf ascuţit alineaţi orizontal cu iarba uscata. Fără vreun cuvânt, se uită lângă banca. Atunci, cea de jos îşi întoarse faţa plânsă şi o privi pe Doamna în ochi. Se recunoscură după prima respiraţie aşa cum adversarul simte prima mişcare a duşmanului. Erau ele, din poluri opuse plămădite, blestemate de viaţă să-şi ducă destinul în acelaşi corp – Inima şi Raţiunea.
Doamna nu avea găuri în pantofi, dar era goală pe dinăuntru, uscată. Raţiunea îi era doar ambalajul. Inima şi-o negase în trecut când îşi interzise vehement să-l iubească pe el. Îi era acru de bătălia eternă a celor două, aşa că alese să-şi abandoneze sentimentele crezând că-i va fi mai uşor dacă va decide stăpânul sub care va trăi. Dar se înşelase amarnic. Se transformase într-un robot cu pantofi de lac şi rochie de dantelă. Elegantă în mişcări, dar rece în atingeri. Nu permitea nimănui să o iubească în noapte. Dorea să fie fericită din existenţa-i obiectivă. Dar nu reuşi. Văzându-şi inima chinuită de atâţia ani de însingurare, înţelese că variantele extreme nu aduc niciodată împlinirea, ci calea de mijloc o face. Îşi luă Inima în braţe, o ascunse sub căldura paltonului şi o ţinu aproape de piept preţ de câteva minute. Li se păru mare întâmplarea că se găsise după aceşti ani şi hotărî să încerce iertarea. Au stat zeci de minute de vorbă pe aceea bancă, iar la final şi-au strâns uşor mâinile. Convenise ca Raţiunea să nu fie atât de dreaptă şi exigentă, iar Inima să mai stingă din flacăra pasiunii pentru el. Deşi antagonice, aveau să trăiască armonios în restul vieţii, căci au aflat că liniştea uneia stă în fericirea celeilalte şi viceversa.

Franturi ermetice

36e47433d0dbe1149f0c11f754ec0831
Author – Solaris

Sa tot fie ani buni din seara cand criza ta existentiala s-a ciocnit, tangential, de a mea …paradoxal(sau nu?) in pasi de dans. Carevasazica, ne-am intersectat intr-un singur punct, nimic ce sa merite dezbatut. Am asteptat, ispasiti, lumina zilei, cand haina fiintei rationale ne vine ca turnata. Ne-am zgariat eul in cusaturile rigide, pornirile, prin definitie spontane s-au lovit de materialul mat dar intr-un final, autoconservarea a triumfat. Era si firesc, de altfel. Haina care-ti mentine spiritul la temperatura optima iar la nevoie iti serveaste si drept scut e sinteza evolutiei.
Am pliat zile intregi, increzatoare, toate resursele compromise sperand ca o noua forma va genera noi resurse, un soi de origami sufletesc. Am esuat. Din frustrare, am depozitat nopti la rand, in colturi impaienjenite reziduurile tentativei esuate. Am abandonat toate franturile de sentiment, senzatie, atingere, proiectie, speranta , mizand pe perisabilitatea amintirii. A ramas de exersat doar privirea goala, pentru intalnirile intamplatoare de marti si joi, pe la 6.
A ramas privirea goala-
privirea goala…

Esenta necunoscutului ma absoarbe in mine si acum. Fug pe culoare tenebroase si ma impleticesc in fata crapaturii de lumina din dreptul usii fara a gasi curaj sa bat. Nu intrevad calea de iesire din propriu-mi eu asa ca ma asez alaturi, si privesc, cu o pasivitate prost mimata, sufletu-mi zvacnind. Astept sa napadeasca vecinii, alertati de zarva si sa mi-l calce in picioare. Sunt insa doar eu si o umbra, prelungire bizara e fiintei mele. Nimic nu va iesi la lumina. Introvertirea e cel mai bun paznic.

Cum ar fi să-ţi topeşti mintea

ac9d167d1599792e34e387bfebcf270b

Clocotind de durere
mi-aş topi mintea-n mare
lăsând-o pradă unui soare carnivor.

Pentru întâia oară,
inima singură-n trup mi-ar rămâne
liberă de nuiaua conştiinţei,
iubind doi ochi negri.
Şi atunci,
mi-aş sfârteca cu dinţii
mănuşile de mătase ce le port,
iar unghiile roşii ţi-ar creiona
umbra buzelor umede.

Iar la sfârşit,
aş culege de pe pieptul tău
în lacrimile-mi amare,
arome pentru cafeaua de dimineaţă

înainte ca zorii să-mi îngheţe somnul.

Când eu m-am scris

1464916_10202707159266262_789272780_n

Era într-o dimineaţă cristalină de iarnă. Cerul greoi şi cenuşiu îngheţase; doar  fluturii de zăpadă dansau lin în faţa casei sale. Avea flori de gheaţă pe ochiul de geam ascuns după turcoazul perdelei, iar pufoşenia mică cu ochi mari, negri stătea pitit sub pătura de caşmir, lângă şemineu. Ea, emana un miros proaspăt de prinţesă a iernii, iar culoarea întunecată a părului ei mătăsos contrasta imperios cu zăpada de afară şi cu pielea-i catifelată, albă. Stătea cuminte, întinsă pe cearceafurile de mătase, iar chipul ei emana o gingăşenie care ar fi înduioşat şi cel mai aspru vânt din lume. Era atât de liniştită şi calmă în fierbinţeala aşternuturilor…[ Nu văzusem niciodată până atunci cum arată fericirea în tăcerea unei camere. ]

Ca un copil somnoros şi mult prea devreme trezit, refuza naivă strălucirea zăpezii ce pătrundea timid cotloanele încăperii încălzite. Îşi rostogoli trupul fraged în stânga şi în dreapta şi apoi îşi opri privirea dulceagă pe albul de afară. Atunci, un fior crud, de gheaţă, îi răscoli trupul adormit şi viaţa se trezi în ea. Se ridică din pat, îşi acoperi pielea caldă cu un halat de culoarea petrolului şi îşi mângâie duios prietenul îmblănit care se tolănea leneş lângă şemineu. Apoi, se îndreptă desculţă, cu paşi mici, spre sertarele bibliotecii de stejar. Se opri lângă primul raft fără respiraţie. Simţi cum o foame nebună îi năvăleşte mintea şi corpul – o foame de scris. Căuta o foaie albă, goală. O alese cu privirea din tencul de file de pe raft, o desprinse uşor cu mâna dreaptă şi apoi îi adulmecă încet mirosul proaspăt – o ispiti. Cu mâna stângă cauta pipăind în penumbră, într-o cutie veche, un creion galben cu vârful puţin tocit. Îl luă, îl roti jucăuş cu degetele ei de pianistă şi se cuibări din nou în căldura cearceafului de mătase. Calmă, cu gesturi feminine, îşi aşeză pagina albă pe genunchii ce se ascundeau sub halat şi o privi îndelung pentru câteva clipe..

În faţa acestei pagini albe trăia cea mai intimă şi profundă relaţie a ei. Era aproape goală, vulnerabilă în sentimente, cu mintea năucită de realitatea unei dimineţi de iarnă şi cuprinsă de o uşoară euforie. Îşi pieptănă uşor părul negru cu degetele de la mâna dreaptă şi îşi sprijini gropiţa din bărbie pe umărul ei stâng. Era atât de gingaşă şi pasională în mişcările ei line…Se pregătea să rupă pentru totdeauna lacătulul cu care sufletul îi era închis şi să reverse în golul unei pagini albe tot ce purta în ea – căra o minte cu sentimente.

Nu ştia că niciodată în viaţa ei nu fusese atât de sinceră aşa cum avea să o facă acum. A ales să se dăruiască unei pagini cu o pasiune şi durere pe care nu le mai gustase. O încerca şi un sentiment pe care nu-l dezluşise din prima căutare în sine. Era frica – frica de a nu fi sincer cu tine însuţi. Cum ai putea căuta adevărul în alte relaţii, când în cea cu tine nu ai curajul de a fi?! Şi totuşi, îşi lăsă mâna stângă să deseneze câteva cuvinte cu creionului galben.

−  Şi-a spus că va încerca. Va învăţa sinceritatea. −

Legenda primei Cărţi…

1459234_10202705448383491_1942244190_n
Ei au fost două cuvinte ce nu s-au citit niciodată până atunci. Ea se numea Peniţa şi purta o rochie dantelată cusută din albastrul cerului, avea trupul subţire şi suav, iar gâtul ei de vrăbiuţă emana parfum de cerneală; El era Talentul – înalt, chipeş, cu privire de diamant – ce rătăcea aiurit prin bibliotecă pe rafturile de stejar într-un corp de geniu. Îşi petreceau zilele răsfoindu-şi orele, se căutau joviali în colţuri opuse şi visau necontenit la întâlnirea lor. Dar după multe pahare de timp şi dorinţă măcinată, într-o zi de joi, Soarta se ivise încăpăţânată în calea lor şi le îndemnă paşii spre acelaşi răsărit. Se întâlniră pentru prima dată pe o bancă cărămizie, sub braţul unui cireş rozaliu şi se priviră îndelung. Timpul tăcea. Doar un fluture visător gâdila cu aripile o petală de cireş. El se apropie timorat de ea, îi luă mâna ascunsă din buzunarul de cerneală şi se opriră o secundă de viaţă. Apoi se aruncară brusc într-un sărut de foc al minţii, arzând anii de înstrăinare. S-au iubit mii de clipe pe aleea primăverii, iar la sfârşit şi-au acoperit trupurile istovite cu pagini de culoarea cuarţului. Peste timp, lacrimile ei de fericire s-au transformat în cerneală, iar măiestria geniului ce zăcea în el a creat cuvântul…
Aşa s-a născut din dragostea lor…
– Cartea.